URANTIA
- fragmente -
Intelectele parţiale, incomplete şi în evoluţie ar fi neputincioase în universul principal, incapabile să formeze chiar şi cel mai rudimentar tipar raţional de gândire, dacă orice minte, superioară sau inferioară, nu ar avea aptitudinea înnăscută de a forma un cadru universal în care ea să poată gândi.
Dacă mintea nu poate ajunge la concluzii veritabile şi nu poate pătrunde până la originile veritabile, ea va fi infailibil determinată să închipuie concluzii şi să născocească origini, pentru a avea un mijloc de a gândi logic în cadrul acestor ipoteze create în mod mental. Astfel de cadre universale pentru gândirea creaturilor sunt indispensabile operaţiunilor intelectuale raţionale însă, fără nici o excepţie, ele sunt într-un grad mai mic sau mai mare, eronate.
Cadrele conceptuale ale universului nu sunt decât relativ adevărate. Ele sunt utile eşafodaje care trebuie în cele din urmă să cedeze locul expansiunii înţelegerii cosmice crescânde. Modurile de a înţelege adevărul, frumuseţea şi bunătatea, moralitatea, etica, datoria, iubirea, divinitatea, originea, existenţa, scopul, destinul, timpul spaţiul şi chiar şi Deitatea, nu sunt decât relativ juste. Dumnezeu este cu mult, mult mai mult decât un Tată, dar Tatăl este cea mai înaltă concepţie umană despre Dumnezeu.
Cosmosul absolut este din punct de vedere conceptual fără limite.
A defini întinderea şi natura acestei realităţi echivalează cu a da calificări infinităţii şi a atenua conceptul pur al eternităţii. Ideea de infinit -etern, de etern-infinit, este necalificată în întindere şi absolută în fapt. Nici o limbă a Urantiei, trecută, prezentă sau viitoare, nu este adecvată pentru a exprima realitatea infinităţii sau infinitatea realităţii. Omul, creatură finită într-un cosmos infinit, trebuie să se mulţumească cu imagini deformate şi cu concepţii înguste despre această existenţă fără limite, fără hotare, fără început şi fără sfârşit, care depăşeşte realmente facultăţile lui de înţelegere.
Mintea nu poate niciodată spera să priceapă conceptul unui Absolut fără a încerca mai întâi să fracţioneze unitatea acestei realităţi. Mintea unifică toate divergenţele, dar, în absenţa totală a divergenţelor, mintea nu găseşte nici o bază pentru a încerca să formuleze concepte comprehensibile.
Starea statică primordială a infinităţii necesită o segmentare înaintea oricărei încercări umane de a o înţelege. Infinitatea comportă o unitate a cărei expresie, în aceste pagini, a fost EU SUNT-ul - primul postulat al minţii creaturilor. Însă o creatură nu va putea niciodată să înţeleagă cum se face că această unitate devine o dualitate, o triunitate şi o diversitate, în timp ce rămâne totuşi o unitate necalificată. Omul întâmpină o problemă similară atunci când se opreşte pentru a contempla Deitatea nedivizată a Trinităţii alături de personalizarea multiplă a lui Dumnezeu.
Urantia
