Intalnire in Pleiade

Intalnire in Pleiade 
- fragment -

de Preston B. Nichols si Peter Moon

Pleiadele

La vârsta de 15 ani, am fost dus cu o navă spaţială la o bază micuţă localizată pe una din lunile lui Jupiter. Cred că era vorba de Europa. Acolo, am fost examinat şi trecut printr-o serie de teste. Nu am nici o amintire neplăcută legată de acea experienţă.

Dimpotrivă, m-am simţit destul de bine. Îmi amintesc chiar că am mâncat regeşte. Mi s-au arătat de asemenea mijloacele prin care se distrau extratereştrii, care erau foarte asemănătoare cu alte noastre. Era vorba de filme, jocuri pe calculator, etc. Era evident că aceste fiinţe erau absolut umane şi că se bucurau de aceleaşi lucruri ca şi oamenii de pe pământ.

Am fost îmbarcat apoi din nou pe navă şi am făcut o călătorie lungă, care a durat circa o zi terestră. Am ajuns astfel într-o lume extrem de frumoasă, în care predomina culoarea verde şi pe care ei o numeau Alderon. Acolo, am fost plimbat prin diferite oraşe, cu clădiri din sticlă şi turnuri înalte. Cerul era albastru şi peisajele aveau o frumuseţe care îţi tăia respiraţia. Aerul era extrem de curat, nefiind deloc poluat. Mi s-a spus că şi apa era foarte pură. Cu mult timp în urmă, avuseseră şi ei probleme cu poluarea, dar le-au corectat şi au refăcut lanţul trofic natural.

Fauna de pe Alderon este foarte asemănătoare cu cea de pe pământ. Atmosfera planetei este mai bogată în oxigen cu circa 29-30 de procente. Soarele lor este similar celui de pe pământ, fiind situat la o distanţă de aproximativ 93.000.000 de mile.

Principala diferenţă între pământ şi Alderon se referea la construcţii şi la peisaje. În timp ce planeta noastră este sufocată de construcţii umane, case şi drumuri, pe planeta lor predominau grădinile şi peisajele naturale. Existau câmpii întinse, pline de verdeaţă, păduri şi regiuni foarte mari acoperite cu o junglă sălbatică. Pe scurt, mediul exterior lăsa impresia unei grădini imense; chiar şi clădirile erau construite în aşa fel încât să scoată în evidenţă această impresie. În mod evident, ideea de ecosistem avea prioritate pe planeta lor.

Refacerea oxigenului era situată în fruntea listei, iar civilizaţia umană a fost construită ca o anexă la marea grădină a naturii. Scopul nu era ca ea să iasă în evidenţă, ci dimpotrivă, să se amestece cu mediul în formă de grădină.

Mi s-a făcut un tur al oraşului. Oamenii arătau la fel ca pe planeta noastră, dar mult mai sănătoşi. Nu păreau nişte fiinţe controlate şi nu consumau droguri. Din câte mi s-a spus, fiecare făcea activitatea care îi plăcea cel mai mult şi care i se potrivea cel mai bine, fără restricţii. Nu exista un sistem monetar.

Clădirile erau construcţii în formă rectilinie, similare cu alte noastre, cu excepţia faptului că aveau colţurile rotunjite. Nu existau acoperişuri din şindrile. Pereţii exteriori ai clădirilor aveau o suprafaţă uniformă, ferestrele fiind încastrate în ziduri, astfel încât să nu deranjeze această uniformitate. Unele clădiri păreau construite din metal, în timp ce altele foloseau ca principal material de construcţie piatra.

Existau diferite culori, dar întotdeauna în acord cu peisajul natural. Deşi nici o clădire nu era rotundă şi nu avea formă de dom, unele ferestre ieşeau în afară sub forma unor emisfere. Cel mai tare m-a uimit interiorul clădirilor, neputând să-mi dau seama în ce fel erau construite acestea. Nu existau colţuri sau elemente de legătură. Totul părea un singur perete omogen şi amorf. Nu exista nimic care să amintească de o sudură, şi m-am întrebat dacă nu cumva întreaga structură era turnată într-o singură matriţă. În interior, pereţii erau zugrăviţi de regulă într-o singură culoare. Atmosfera era foarte conservatoare, fără dungi sau alte structuri care să iasă în relief. Mobila era simplă şi părea construită din materiale plastice. Avea un punct comun cu clădirile, în sensul că nu-ţi puteai da seama cum era construită. Aveau fotolii şi scaune cu mânere, dar fără şuruburi. Am pipăit unul dintre ele ca să-mi dau seama cum era construit, dar nu am reuşit să înţeleg cum îi funcţionau mecanismele.

Căminele nativilor erau unităţi familiale simple. Marea majoritate erau risipite în peisaj, fiind aranjate cu mult gust. Exceptând suprafeţele plane şi colţurile rotunjite, semănau destul de mult cu casele de pe pământ; se încadrau însă mult mai armonios în mediul exterior. În interior, erau mobilate bogat. Aveau şi opere de artă, de o mare frumuseţe. Marea majoritate erau picturi cu peisaje ale naturii. Am văzut şi o pictură a unei ferme. Existau asemenea ferme, deşi cea mai mare parte a alimentelor lor erau sintetizate. Aveau şi un fel ecrane care funcţionau pe post de televizoare, înzestrate cu sunet, dar nu mi-am putut da seama unde erau difuzoarele. Semnalul sonor părea să fie transmis direct

simţurilor.

Nu existau străzi aşa cum le cunoaştem noi. Transportul se făcea la pas, dar exista şi un sistem de tele-transport public, cu ajutorul căruia puteai ajunge în orice loc doreai. Staţia de plecare era întotdeauna chiar în casa omului. Nu existau vehicule de nici un fel. După ce am terminat turul oraşului, am fost dus într-o instituţie educativă. Acolo, am trecut printr-un proces de învăţare echivalent cu obţinerea a patru doctorate pe pământ. Subiectele pe care le-am studiat au fost: fizica, electronica, psihologia şi divinitatea. Mi-au spus că această cunoaştere îmi va fi de mare folos în timpul vieţii mele pe pământ.

În paralel cu educaţia, am fost dus la un centru medical şi supus la tot felul de teste. Mi-au vindecat problemele neurologice de care sufeream, lucru care ar putea explica dispariţia acestora aproape peste noapte în viaţa mea terestră. Mi-au vindecat de asemenea problemele cardiace. Medicul meu de familie mi-a spus că s-a petrecut un miracol. Mi-a ascultat personal inima şi a auzit o aritmie cât se poate de clară; o lună mai târziu, aceasta dispăruse, şi nu putea înţelege cum. Mi-au fost efectuate noi teste neurologice, dar problemele de control dispăruseră. Pe scurt, eram foarte mulţumit de noii mei prieteni din Pleiade.

Pleiadienii sunt oameni la fel ca mine şi ca dumneavoastră, dar mai evoluaţi. Civilizaţia lor este mult mai veche. Trăiesc mult mai mult decât noi, ajungând până la vârste de 1000 de ani de-ai lor, care echivalează cu circa 700 de ani pământeşti. Cei mai mulţi seamănă identic, ca şi cum ar fi clonaţi. Au ochi albaştri şi părul blond, dar personalităţile lor diferă la fel de mult ca pe pământ. Se îmbracă simplu, de regulă într-o singură culoare. Practic, pe planeta lor nu există probleme de sănătate.

În timpul şcolii, seara obişnuiam să merg acasă la Savantul Şef. Pleiadienii au camere pentru hobby-uri, iar camera lui era un laborator situat în spatele casei, cu o suprafaţă de circa 30 pe 10 metri. Era foarte bine echipat şi incredibil de curat. Avea produse electronice extrem de avansate, fără sisteme de control pe care să le cunosc. La fel erau şi aparatele electronice din clădirea guvernului sau din centrele ştiinţifice pe care le-am vizitat.

Acest om colecţiona piese tehnologice vechi, la fel cum mie îmi place să colecţionez aparatură radio veche. Era hobby-ul lui şi era o adevărată plăcere să-l vezi cum se bucură de el. Mi-a spus că o parte din colecţia lui avea o vechime de mii de ani. O parte din aceste vechituri semănau cu echipamentele tehnologice de pe pământul nostru. Anumite scule semănau de asemenea cu ale noastre, căci nimic nu poate înlocui un om care stă la masa sa de lucru, încercând un circuit. Nu am nici o îndoială că civilizaţia noastră se trage din a lor. Am văzut inclusiv scaune similare cu cel de la Montauk.

Savantul Şef a fost principalul meu profesor, dar au mai existat şi alţii, care mi-au explicat cum funcţionează sistemul lor stelar şi care sunt înclinaţiile lor culturale. Cluster-ul stelar cunoscut sub numele de Pleiade are şase planete. Toate sunt locuite şi alcătuiesc împreună o civilizaţie comună. Trei din aceste lumi seamănă foarte mult cu a noastră. Planeta Arian este centrul filozofic şi cultural. Alderon este centrul tehnologic, în care se efectuează toate cercetările ştiinţifice şi întregul proces de producţie. Aldebaran este numele planetei pe care este situat centrul lor de apărare. Locuitorii acestei

planete se ocupă cu apărarea semenilor lor, cu care sunt foarte protectori, uneori chiar în mod excesiv.

Celelalte trei planete care alcătuiesc împreună cu primele civilizaţia pleiadiană nu sunt populate cu fiinţe umane. Fiinţele care trăiesc pe ele sunt alcătuite din energie pură. Pe una din aceste planete se situează Consiliul Suprem al civilizaţiei (care nu este de natură fizică). Acest consiliu este alcătuit din 12 super-fiinţe care conduc civilizaţia pleiadiană. Nu există o ierarhie între ele. Sunt fiinţe de o mare bunătate, care ar putea fi echivalate cu îngerii din cultura noastră. Nici un pleiadian obişnuit nu pune vreodată la îndoială hotărârile consiliului.

La fel de adevărat este faptul că nu am auzit vreodată ca membrii consiliului să fi luat o hotărâre greşită. Practic, Pleiadele reprezintă o societate liberă şi armonioasă, care din perspectiva noastră ar putea părea o utopie. Principalul factor care le-a permis să atingă această stare extrem de evoluată a fost acela că şi-au dezvoltat o conştiinţă colectivă care îi leagă pe toţi unii de ceilalţi. Această conştiinţă colectivă se manifestă ca o voce mentală pe care o aud cu toţii şi cu care pot conversa. Nu este vorba de un cor de voci, ci de o singură voce; în plus, aceasta nu dă niciodată ordine şi nu încearcă să controleze în vreun fel individul. Este mai degrabă un prieten sau un sfătuitor. În acest fel, fiecare pleiadian ocupă un loc distinct în conştiinţa colectivă, fără a-şi pierde astfel individualitatea. Dacă umanitatea ar fi la fel de unită, nu cred că ar mai putea avea loc vreun război sau vreo crimă pe pământ. Există şi la noi un asemenea câmp de conştiinţă colectiv, dar este situat la nivel subconştient.

Cunosc personal existenţa acestui câmp, căci mi-am creat o legătură cu el, dar nu aud o voce distinctă, aşa cum se întâmplă cu conştiinţa colectivă a pleiadienilor. Dacă ne-am dezvolta cu toţii această calitate, am auzi probabil şi noi această voce. De regulă, vocea conştiinţei pleiadiene nu face decât să mă sfătuiască şi să îmi spună unde pot găsi răspunsurile la întrebările care mă frământă. Din când în când, mă aduce la exasperare, căci nu îmi dă niciodată răspunsuri directe, ci doar mă trimite la sursa

unde le pot găsi singur.

Din câte am aflat, istoria pleiadienilor este foarte veche. Are mai mult de 100.000 de ani pământeşti şi îşi are originea în ceea ce ei numesc Vechiul Univers. Au fost nevoiţi să treacă printr-un prag şi au ajuns în această parte a galaxiei noastre. S-au stabilit pe sistemul stelar alcătuit din şapte stele pe care noi îl numim Pleiade. Sunt foarte convinşi însă că au venit din altă parte a universului.

Felul în care definesc ei Vechiul Univers este destul de vag. Este un fel de univers pe care l-a creat la origini Creatorul şi toată povestea seamănă întrucâtva cu Războiul Stelelor al lui George Lucas. Vechiul Univers nu era foarte diferit de cel actual. Avea însă anumite probleme, motiv pentru care a fost creat universul fizic actual. Nici una din aceste informaţii nu este însă foarte clară şi amintirile lor despre Vechiul Univers alcătuiesc un fel de memorie genetică. De cele mai multe ori, îl visează.

Pleiadienii susţin că ei cred într-un Creator. Orice fiinţă care conţine un crâmpei din acest Creator (noi am numi acest crâmpei „suflet”) este un fiu al Creatorului. În viziunea lor, Christos a fost o proiecţie a subconştientului colectiv al planetei noastre. Acesta reprezintă aspectul care ne leagă pe noi cu Creatorul universului. Christos a apărut pe pământ pentru a ne „forţa” să ne reapropiem de Creatorul nostru.

Nu cunosc în întregime planurile pleiadienilor în ceea ce ne priveşte. Din câte miam putut da seama, doresc să ne ajute să evoluăm, căci sunt convinşi că întreaga evoluţie a galaxiei depinde în mare măsură de planeta noastră. Doresc de asemenea ca lucrurile să ia o turnură mai naturală pe pământ, căci sunt foarte mari naturalişti. Dintr-un alt punct de vedere, sunt interesaţi de noi dintr-o perspectivă antropologică, căci au convingerea că noi trăim astăzi ce au experimentat ei cu sute de mii de ani în urmă. Civilizaţia lor a început la fel ca a noastră, iar studierea noastră (şi a altor civilizaţii similare din univers) le oferă indicii despre propria lor istorie.

Filozofia de viaţă a pleiadienilor este foarte simplă. Ei acţionează sub incidenţa „poruncii neamestecului în treburile interne ale altora”. Societatea lor este în totalitate liberă şi fiecare individ este încurajat să îşi asume o misiune sau o sarcină. Atât timp cât sarcina respectivă corespunde unei nevoi a societăţii, individul primeşte de la aceasta tot ce are nevoie.

În Pleiade nu există criminalitate. Făcând cu toţii parte dintr-o conştiinţă colectivă, orice crimă a unui pleiadian împotriva altuia ar fi o crimă împotriva propriei fiinţe. Atât timp cât toţi acceptă filozofia de viaţă a colectivităţii, ei nu pot cunoaşte ideea de crimă. Singura crimă pe care o pot comite, considerată de altfel cea mai mare între toate, este amestecul în treburile altui individ sau ale altei civilizaţii. Nu pot sublinia îndeajuns cât de mult cred cu toţii în acest principiu. Orice interferenţă în viaţa altei persoane sau a altei civilizaţii este pedepsită cu moartea. De altfel, ei sunt convinşi că această moarte nu este

doar fizică, ci şi spirituală. Ţin foarte mult la acest aspect.

Acesta este motivul pentru care pleiadienii preferă să îşi trimită reprezentanţi pe alte planete, stabilind contacte cu nativii şi comunicând cu tot felul de fiinţe. Dacă acestea acceptă principiile de viaţă ale pleiadienilor, ele sunt considerate ambasadori ai planetei respective. Bănuiesc că eu însumi sunt un asemenea ambasador, dar există mii de fiinţe la fel ca mine. Nu suntem cunoscuţi pe planetele pe care trăim, dar menirea noastră este să inducem o influenţă paşnică în mediul nostru. De aceea, nu încurajăm nici un fel de violenţă sau act terorist. Nu încurajăm nici măcar actele de insubordonare civică. Pe de altă parte, nu trebuie să uitaţi că şi noi, la fel ca şi pleiadienii, suntem simpli oameni; de aceea, nu putem respecta acest ideal în proporţie de 100%.

Deşi sunt convins că sunt un ambasador al pleiadienilor, ale căror planuri nu par să includă decât iubirea şi pacea, trebuie să recunosc că nu înţeleg în totalitate ceea ce doresc aceştia. Contactele mele pleiadiene nu mi-au dat până acum nici un motiv să nu-i cred, dar asta nu înseamnă că trebuie să le acord un credit total fără o analiză critică a motivaţiilor lor. Spre exemplu, ei cred că ei au fost cei care au colonizat cândva această planetă, dar sunt alte persoane care afirmă că strămoşii noştri au venit de pe Marduk sau de pe Orion. Am ajuns să cred că toate aceste civilizaţii şi-au stabilit colonii pe planeta noastră, cam în aceeaşi perioadă de timp.

Alte suspiciuni legate de pleiadieni sunt cele născute din contactele lor cu Hitler şi cu cel de-al Treilea Reich. Este o temă foarte larg circulată în OZN-ologie, aşa că merită să o comentăm puţin. Din ceea ce mi-au spus contactele mele, Hitler a primit misiunea să prezerve sămânţa ariană (cuvânt sinonim cu „pleiadiană”) pe pământ. Acest lucru nu presupunea în nici un caz uciderea super-duşmanilor pleiadienilor: draconienii, care au colonizat la rândul lor pământul, dând naştere rasei semitice. Unica lui sarcină a fost aceea de a proteja arienii de semiţi, creând o ţară pur ariană pentru toţi cei care doreau să trăiască într-un mediu arian pur. Din păcate, Hitler a înţeles greşit misiunea care i-a fost trasată, deviind foarte mult de la ea.

Aşa cum spuneam mai devreme, agenda pleiadienilor este una a iubirii şi a păcii. Ea cuprinde inclusiv domeniul educaţiei. Scopul lor este să ne educe în spiritul discernământului personal, astfel încât să nu cădem în capcanele întinse de diferitele organizaţii secrete care încearcă să controleze această planetă. Pe scurt, consider contactele mele cu pleiadienii ca un fenomen pozitiv, chiar dacă neobişnuit, care nu poate fi contestat sau ignorat.

Am studiat intensiv acest fenomen începând de la vârsta de 25 de ani, încercând să-mi fac un punct de vedere cât mai obiectiv. Cea mai convingătoare dovadă a faptului că aceste contacte sunt obiective a venit în anul 1991. Într-o zi, am primit un telefon de la cineva care mi-a spus să mă duc la Gardiner

Manor Shopping Mall la ora 4:00 după-amiază. M-am dus la mall şi am intrat înăuntru. Totul părea în regulă. În interior erau un număr de oameni care îşi făceau cumpărăturile. Când am trecut de uşa de la intrare, m-am simţit de parcă aş fi trecut printr-un zid. Luminile s-au stins şi oamenii au dispărut. Mă simţeam de parcă aş fi făcut un salt în timp. Am încercat să-mi dau seama ce se întâmplă. La un moment dat, am întâlnit un paznic de noapte şi l-am salutat. Ceasul arăta ora 3:00 dimineaţa. Am văzut apoi un coridor luminat care mergea în direcţie opusă faţă de uşa de la intrare. Mi-am adus aminte că atunci când am primit telefonul, mi s-a spus să o iau pe acest coridor. La capătul lui am întâlnit trei oameni care ar fi trebuit să fie contactele mele pleiadiene. Ca să fiu sigur că nu visez, am scris un mesaj pe o foaie de hârtie: „Am fost aici la ora 3:00 dimineaţa”, pe care l-am aşezat într-un ghiveci cu flori, cu scopul de a verifica mai târziu dacă experienţa a fost reală sau nu. Amintirile noastre sunt uneori înşelătoare.

Cert este că în acea noapte am avut un contact cu sursele mele pleiadiene. A doua zi dimineaţa, mi-am amintit o parte din aceste experienţe şi m-am decis să mă întorc la mall pentru a încerca să recuperez bileţelul pe care l-am lăsat în ghiveciul cu flori. Am întâlnit acelaşi paznic cu care vorbisem noaptea trecută şi am vorbit cu el. Şi-a adus aminte de mine şi mi-a spus că în mod normal ar fi trebuit să mă tragă la răspundere pentru că mă plimbam prin mall după ora închiderii, dar, dintr-un motiv sau altul, nu a făcut acest lucru. Nu-şi putea explica de ce. Am ajuns apoi la locul în care se afla ghiveciul şi am găsit în el bileţelul lăsat de mine. Acest lucru a constituit pentru mine o dovadă dincolo de orice îndoială că am avut un contact paranormal, nu o halucinaţie. Din punctul meu de vedere, ţinând cont de toate experienţele prin care am trecut şi pe care vi le-am povestit în această carte, contactele cu pleiadienii au fost cât se poate de reale.

Cazul Dianei Vaughan, fostă «Mare Preoteasă» a lui Lucifer (I)

Cazul Dianei Vaughan, fostă «Mare Preoteasă» a lui Lucifer (I)

Diana Vaughan s-a născut în Kentucky, la 29 februarie 1864. Mama sa, Léonie de Grammont, era de origine franceză. Tatăl său provenea dintr-o familie ai cărei membri şi-au vândut sufletul, din tată în fiu, lui Lucifer, de veacuri întregi.

Educaţie în spirit luciferic

În secolul XVII, un strămoş al Dianei, Thomas Vaughan (supranumit şi Philalet şi cunoscut astăzi ca ,,alchimist roza-crucian”), şi-a încredinţat trupul şi sufletul infernului şi a pecetluit cu Satan, cu preţul unui infam sacrilegiu şi al unei crime odioase, un pact care s-a păstrat în familia sa şi pe care Diana, ultimul său vlăstar, l-a moştenit. Pentru că Lucifer i-a promis că în felul acesta va putea produce aur, Philalet a consimţit să îl decapiteze pe arhiepiscopul de Canterbury, pe 25 martie 1645, oferind sângele acestui martir lui Lucifer şi încheind astfel pactul infernal.

,,Pactul din 25 martie 1645, semnat între Satan şi Thomas Vaughan, strămoşul meu, a fost anulat în ziua revenirii mele la credinţa în Dumnezeu”, declară Diana în memoriile sale.

,,În copilărie, atât tatăl cât şi unchiul meu m-au obligat să învăţ istoria strămoşului meu Thomas Vaughan, pentru a înţelege ceea ce părinţii mei numeau «rolul umanitar al francmasoneriei». În opinia lor, Thomas Vaughan era, împreună cu Amos Komenski (cunoscut sub numele de Comenius) şi Valentin Andreae, executorul planului lui Fauste Socin, care este veritabilul fondator al sectei masonice în perioada Reformei.

Operele lui Philalet erau, dacă nu baza educaţiei mele, cel puţin punctul de plecare pentru fiecare lecţie. Tatăl şi unchiul meu îmi ţineau adevărate discursuri, pornind de la o frază sau un cuvânt şi îmi inoculau gradat toate dogmele luciferice. Astfel, am crescut în spiritul venerării strămoşului meu, Thomas Vaughan. Tatăl meu nu era creştin prin naştere, bunicul meu fiind ateu.”

Educată de tatăl şi de unchiul ei în spiritul cultului lui Lucifer, despre care aceştia îi spuseseră că este ,,Dumnezeu cel bun”, prin opoziţie cu Adonai, Dumnezeul creştinilor, despre care aceştia o asiguraseră că este ,,Dumnezeu cel rău”, Diana era de o totală bună credinţă. Ea credea că ,,Dumnezeu cel bun”, adică Lucifer, îşi avea îngerii săi (printre ei, Asmodel era unul dintre cei mai importanţi, şi acesta i se arăta adesea în viziuni) şi, în mod asemănător, ,,Dumnezeul cel rău” al creştinilor îi avea pe ai Săi, al căror conducător teribil era Arhanghelul Mihail.

În ,,Memoriile” sale, Diana povesteşte cum într-o zi, în timp ce tatăl şi unchiul ei îi ,,făceau educaţia”, citindu-i nişte pasaje din manuscrisele lui Philalet, în care, în contextul în care se pronunţa numele ,,Bunului Dumnezeu”, se vorbea, totodată, cu respect despre Cain, ea a protestat faţă de o astfel de atitudine, întrebând de ce numele unui ucigaş apare la loc de cinste, alături de ,,Dumnezeu cel Bun”, în fragmentele citate. După un schimb de replici între tatăl şi unchiul ei, referitoare la ,,greşeala” pe care o făcuseră, de a o fi lăsat să citească Biblia, unchiul ei a intrat în birou, de unde s-a întors cu o fiolă. Diana şi-a cerut iertare pentru comentariul făcut la pasajul din Philalet, dar acesta avea o mină sobră şi nu a fost receptiv la scuzele fetei.

Cei doi au efectuat un abscons şi straniu ritual satanic. I-au spus fetei, pe un ton autoritar, să se aşeze pe un scaun, în mijlocul camerei. Apoi unchiul ei şi-a vărsat în palmă câteva picături din conţinutul fiolei, o substanţă uleioasă, relatează Diana. A început să-şi maseze urechile, nasul, buzele şi pleoapele cu acel lichid, murmurând cuvinte neinteligibile. Tatăl ei îi răspundea pe acelaşi ton, era ca un dialog între cei doi, într-o limbă necunoscută. Apoi, unchiul ei a început să facă diverse mişcări, plimbându-se în jurul Dianei şi oprindu-se câteva clipe la fiecare al şaptelea pas pe care îl făcea. În acelaşi timp, tatăl ei s-a învârtit în jurul propriei axe de trei ori. Acest scenariu a durat câteva minute.

,,Mai târziu am înţeles că acesta era un ritual satanic,” a declarat Diana. ,,Exorcistul pe dos” a efectuat în cerc de 11 ori şapte paşi, iar asistentul său s-a învârtit în jurul lui de trei ori, în 11 reprize. La final, unchiul Dianei s-a întins pe podea, apropiindu-şi buzele uleioase de vârful piciorului ei drept. Apoi a suflat foarte puternic, reîncepând  apoi incantaţiile satanice, nedesluşite, din care se înţelegeau, totuşi, din când în când, cuvintele ,,Raphael” şi ,,Asmodel”. Între timp, tatăl ei ieşise din cameră. Când s-a întors, ţinea în braţe o găină neagră, vie. Cei doi satanişti i-au spus copilei să deschidă gura. Găina se zbătea, dar tatăl şi unchiul ei o ţineau strâns, forţând-o să deschidă ciocul şi apropiind-o de gura Dianei, astfel încât ciocul găinii intra un pic în gura copilei. Unchiul ei şi-a trecut mâna cu care turnase substanţa uleioasă prin părul Dianei, apoi a început să îi atingă nările, pleoapele, urechile, murmurând din nou cuvinte neinteligibile. Apoi, amândoi au scos un strigăt înfiorător şi au sugrumat găina. ,,Glorie lui Dumnezeu!”, a strigat unchiul Dianei. ,,Copila este eliberată!”.

Ceea ce tocmai realizaseră era un aşa-zis ,,ritual de exorcizare” a Dianei pe care o considerau ,,posedată” de ,,demonul” Raphael. Mai târziu, Diana va înţelege că a fost supusă unui ritual satanic şi că fusese educată într-o anti-credinţă religioasă, care inversa valorile spirituale şi întorcea pe dos adevărul divin. ,,Dumnezeul” la care se refereau tatăl şi unchiul ei nu era nimeni altul decât Necuratul. În perioada copilăriei, ca orice copil, Diana a crezut tot ceea ce tatăl ei satanist i-a inoculat.

Cu întregul şi neştiutorul său entuziasm tineresc, Diana îl adora pe Lucifer, fără să bănuiască înşelarea la care era supusă. Având o inteligenţă remarcabilă şi fiind ,,bine educată”, Diana s-a consacrat total lui Lucifer şi ,,misiunii” de răspândire a cultului aceluia pe care ea, de bună credinţă, îl considera a fi Dumnezeu. Datorită unei receptivităţi speciale faţă de lumile subtile, din păcate orientată înspre zonele infernale, era capabilă să-l vadă cu ochii spiritului pe Lucifer. Acesta i se arăta de fiecare dată sub o formă înşelătoare de ,,înger de lumină”, astfel că ea, neavând niciun alt reper, nu şi-a putut de seama de adevăr.

Diana Vaughan este aleasă „Mare Preoteasă” a lui Lucifer, printr-un ritual satanic

La vârsta de 19 ani, Diana a intrat oficial în francmasoneria de adopţie. Ea a parcurs etapele foarte rapid, pe 15 martie 1883 devenind ucenic, pe 20 decembrie companion, iar pe 1 mai 1884 maestră. Pe 28 octombrie 1884, la vârsta de 20 de ani, având şi sprijinul Marelui Maestru Albert Pike, Diana Vaughan a fost iniţiată în gradele superioare, declarând astfel război lui Adonai, Dumnezeul creştinilor, pe care îl ura foarte mult, considerându-l responsabil de moartea tatălui ei. I se spusese că Dumnezeu şi Arhanghelul Mihail se răzbunaseră, provocând decesul tatălui său, iar ea crezuse şi îşi îndreptase întreaga ură spre „Dumnezeul cel rău”.

În 1885, Diana a fost adusă la Paris, cu scopul de a deveni „Maestră Templieră” în loja Triunghiul Saint Jacques. Deşi a depus un „jurământ de credinţă” lui Lucifer, „iniţierea” nu s-a finalizat, datorită faptului că Diana a refuzat să realizeze o etapă din ritualul satanic şi anume profanarea ostiei sau trupului lui Hristos, despre care i se spusese că există în pâinea oferită la împărtăşanie (ea notează şi adresa la care se afla la acea dată, imobilul în care se desfăşurau regulat astfel de ritualuri satanice: strada Croix-Nivert, nr. 154, situată în Vaugirard, arondismentul 15). Motivul pentru care ea a refuzat la acel moment profanarea euharistiei a fost acela că ea nu credea că trupul lui Hristos se află în ostia pe care preoţii catolici o oferă în cursul liturghiei. În conformitate cu educaţia primită, Diana făcea distincţie între Lucifer şi Satan, astfel: era o adoratoare înfocată a lui Lucifer, dar lupta cu înverşunare împotriva lui Satan. În consecinţă, refuzul ei de a realiza ritualul satanic pe care i-l solicitau francmasonii din Paris, pe lângă faptul că nu i-a adus confirmarea în gradul de „maestru templier”, a dus şi la un conflict între loja Saint Jacques şi loja fondată de tatăl său la Louisville, aceasta din urmă recunoscându-i Dianei gradul pe care masoneria pariziană i-l refuzase. Conform memoriilor Dianei, acest conflict va dura până în 1889, când pe data de 8 aprilie,  prin decretul emis de Albert Pike, „Suveranul Pontif” al înaltei francmasonerii luciferice, a fost confirmat faptul că, după primirea „omagiului” Dianei în cadrul ritualic, Lucifer însuşi s-a pronunţat în favoarea ei, numind-o mare preoteasă.

„Membrii Marelui Colegiu Serenissim m-au invitat mai întâi la Charleston, unde am sosit joi pe 4 aprilie 1885”, relatează Diana. „Mi s-a spus că Lucifer se arăta la Sanctum Regnum („Templul” satanic), în fiecare vineri, la ora 3, dând instrucţiuni celor 11 conducători ai lojii, adică Suveranului Pontif al Supremului Directorat Dogmatic şi celor 10 Emeriţi, membri pe viaţă ai Marelui Colegiu Serenissim. Deşi nu participa chiar la toate întrunirile de acest gen, Albert Pike a fost prezent la cea din data de 5 aprilie”. Diana nu a fost convocată, întrucât nimeni nu putea să asiste, în afara celor 11. Ulterior, i s-a spus de către unul din „emeriţi” că Lucifer a ordonat să-i fie prezentată în cadrul unui ritual ce urma să aibă loc peste trei zile. În acest răstimp, i s-a solicitat, de către trezorierul lojii, să facă o aşa-zisă „donaţie” pentru cauza masoneriei, constând în obiecte din metal preţios. Ascultătoare şi emoţionată, Diana şi-a „donat” toate bijuteriile pe care le avea.

Ritualul în cauză a avut loc pe data de 8 aprilie 1885. Diana a fost dusă la Sanctum Regnum, „templul” satanic în care se desfăşurau ritualurile satanice ale înaltei francmasonerii. Ea relatează că acest „templu” avea în centru statuia lui Baphomet, foarte hidoasă, dezgustătoare. Statuia i-a provocat o impresie foarte neplăcută, deşi membrii lojii s-au străduit să îi explice de ce „Bunul Dumnezeu” avea o înfăţişare atât de cumplită. După ce au fost rostite invocaţiile satanice, Diana a fost lăsată singură în încăpere, Albert Pike spunându-i să privească fix statuia lui Baphomet. Ea a trăit atunci o stare de comuniune cu sfera de forţă infernală a lui Lucifer, pe care ea o credea o manifestare a „Dumnezeului cel Bun”. „Nu vedeam nimic în jurul meu, doar flăcări, care mă înconjurau fără să îmi ardă hainele. Mă gândeam cu bucurie că eram în flăcările divine. Şi toată inima mea bătea pentru Lucifer,” a mărturisit ea arătând în „Memoriile” sale modul în care gândea ea atunci, în inocenţa ei. Ea descria acolo cum s-a manifestat un fulger, de şase ori, cu tunete puternice. A simţit apoi cinci răsuflări pe faţa ei şi i s-au arătat cinci spirite cu înfăţişare radioasă, care pluteau în locul unde în mod normal se afla statuia lui Baphomet, care în viziunea ei dispăruse. Apoi, a auzit încă un tunet, mai înfricoşător decât celelalte. Instantaneu, l-a văzut pe Lucifer în faţa ei, stând pe un tron de diamante. Acesta i s-a arătat sub o înfăţişare strălucitoare.

Diana, fericită, a vrut să se arunce la picioarele lui. El a împiedicat-o însă, spunându-i cu viclenie ascunsă că el nu umileşte fiinţele pe care le iubeşte. Apoi, i-a mai spus că ea este aleasa lui şi că el o inspiră mereu, pentru că are mari planuri pentru ea. Ea l-a întrebat atunci dacă prezenţa Domnului în ostia de la Taina Euharistiei este reală, iar Lucifer a negat. Iată ce cumplită înşelătorie diavolească: pe de o parte Lucifer îi inspiră pe adepţii săi să profaneze în cadrul unor ritualuri satanice pâinea de la împărtăşanie, pentru a angrena influenţe malefice (tocmai pentru că ştie prea bine că pâinea de la împărtăşanie este trupul Domnului nostru Iisus Hristos), iar pe de altă parte, tot el neagă prezenţa lui Dumnezeu în Taina Împărtăşaniei (atunci când vrea să înşele pe cei pe care vrea să-i piardă)!

Vorbindu-i despre faptul că în Creaţie există cele două principii, al Binelui şi al Răului, Lucifer i s-a prezentat cu viclenie ca fiind exponentul Binelui, spunându-i cu abilitate despre Euharistie că este doar un simbol al unei religii complet greşite şi că va veni vremea când „adevărata” religie va triumfa. „Ai răbdare Diana, tu eşti preferata mea. Te numesc marea mea preoteasă şi nimeni nu are voie să ridice măcar vocea în faţa interpretărilor pe care Tu, inspirată de mine, le dai dogmei.” Auzind aceste cuvinte, cu candoarea ei copilărească, Diana s-a bucurat foarte tare, fiind foarte mândră de onoarea care i se făcea. S-a uitat în jur şi a constatat, surprinsă, că între timp intraseră şi cei 11 „emeriţi”, împreună cu Albert Pike. Lucifer i s-a adresat acestuia folosind cuvintele „Vicarul meu, apropie-te!”, iar apoi, cu un ton poruncitor, le-a spus celorlalţi: „Ascultaţi cu atenţie!”. Albert Pike a făcut doi paşi înainte, iar ceilalţi s-au plecat cu adânc respect. „Vă vorbesc eu, Dumnezeu cel prea-înalt, Această copilă este aleasa mea, o consacru ca marea mea preoteasă. Eu o voi inspira şi ea îmi va manifesta voinţa. L-am desemnat pe Asmodel să o vegheze. Toţi trebuie să-i arătaţi un profund respect.”

„În acest moment, flăcările au început să crească în jurul meu, am simţit din nou pământul sub picioare, dar încă nu percepeam pereţii încăperii”, relatează Diana. „Lucifer, Albert Pike, cei 10 membri ai Colegiului Serenissim şi cu mine ne aflam cu toţii în mijlocul focului, care nu semăna deloc cu un incendiu, era un foc care nu ardea deloc şi avea flăcări de culoare verde, foarte vii şi mari.” Deodată, Diana a simţit că nu se mai poate ţine pe picioare. I se părea că se scufundă, coboară, în vreme ce ceilalţi nu. „Bunul Dumnezeu” nu mai era pe tronul lui cu diamante şi cobora împreună cu ea. Diana avea o senzaţie de plutire, încât a închis ochii, abandonându-se stării. Dar unde coborau oare învăluiţi în flăcări? La un moment dat, ea a simţit că păşeşte pe o pajişte înflorită, într-un loc minunat, cu vegetaţie luxuriantă, iar Lucifer, care era alături de ea şi pe care îl vedea de o frumuseţe şi mai mare ca înainte, i-a spus: „Fiica mea preaiubită, vreau să-ţi dau un semn de preţuire şi să-ţi demonstrez atotputernicia mea. Vreau să vezi, prin mijlocirea a două viziuni, cât este de abominabil Adonai (Dumnezeul creştinilor) şi te vei convinge singură de inferioritatea Sa.”

Diana, cu totul înşelată, i-a răspuns: „Stăpân adorat, nimic nu ar putea să crească mai mult credinţa mea. Ştiu că eşti Dumnezeul Suprem, Cel Preaînalt şi că odiosul tău potrivnic va fi învins.” În acel moment, un întreg nor de demoni de foc şi-a făcut apariţia, avându-l în frunte pe Asmodel, aşa-zisul ei logodnic. Acesta a îngenuncheat în faţa lui Lucifer, pentru a-i primi poruncile. „Te-am adus în vecinătatea Edenului, s-a adresat Lucifer Dianei. Paradisul terestru, unde au trăit Adam şi Eva, este acolo, vezi?”, a spus el, arătând undeva la orizont. „Niciun om nu are voie să pătrundă, fiindcă este păzit de îngerii lui Adonai. Asmodel îi va învinge de faţă cu tine şi vei putea astfel să ajungi în Paradis.” După aceste cuvinte, Lucifer a dispărut. Diana descrie cum Asmodel s-a ridicat şi s-a apropiat cu respect de ea, spunându-i că o să asiste la lupta celor 14 legiuni de câte 6666 îngeri strălucitori de lumină cu îngerii întunericului. Ea şi-a exprimat regretul de a nu putea participa cu trupul ei greoi la luptă. Atunci, Asmodel a desenat prin aer cu sabia lui de foc trei cercuri, apoi un triunghi care le conţinea. Acest semn a rămas plutind înflăcărat prin aer. În clipa aceea, cei 14 şefi de legiuni au strigat cu formidabilă putere, într-un glas: „Belzebut! Belzebut! Belzebut!”. Un imens semn, tot de foc, a apărut atunci în aer, un semn familiar Dianei, pe care îl mai văzuse la tatăl său, în cadrul unor ritualuri palladiste, luciferice. Belzebut, vice-regele cerurilor infernale, şi-a făcut auzită vocea: „Ce doreşti, Asmodel?” Acesta i-a spus: „Spiritualizează-mi logodnica, pentru că vrea să lupte!”. Diana descrie că a văzut cum cele două semne de foc s-au contopit în aer, formând o sferă de foc care i-a pătruns în fiinţă prin cap şi îndată nu s-a mai simţit aceeaşi, ci era plină de viaţă, iar corpul ei era spectral, aerian, fluidic. Nu mai avea nici greutate, nici volum. Putea să se mărească sau să se micşoreze la voinţă şi se simţea ca un foc viu, încărcat cu electricitate.

„Am fost transformată în demon”, spune ea. De fapt, ea a căzut victimă unei iluzii astrale, create prin mijloace demoniace, având viziunea unui aşa-zis Eden înconjurat de „îngerii răi” ai lui Adonai, pe care Diana îi vedea ca pe nişte creaturi înspăimântătoare şi respingătoare, cu feţele galbene sau verzi, cu corpul contorsionat, cu cozi de reptile şi cu urechi mari şi ascuţite, adică exact invers faţă de descrierea lor cunoscută în credinţa creştină. „Îngerii de lumină” ai lui Lucifer au început o bătălie finalizată cu o falsă victorie a demonilor. Diana a fost „transportată” în „Eden”, care îi apărea ca o grădină extraordinar de frumoasă, cu vieţuitoare încântătoare. Leii se jucau cu graţioasele căprioare şi toate erau în deplină armonie.

Asmodel i-a arătat tufişul în care, conform cu legenda palladistă, luciferică, Dumnezeul cel bun i-a apărut Evei, al cărei prim născut, Cain, nu era fiul lui Adam. Asmodel i-a reamintit toate dogmele halucinante ale ritului luciferic şi a spus că doar răutatea lui Adonai face ca Edenul să fie păzit de îngerii lui cei răi şi că paradisul terestru a fost salvat de la potopul lui Adonai printr-o minune a lui Lucifer… După scurta vizită în lumile infernale, pe care ea le-a văzut ca fiind paradisiace, prin această înşelare diavolească, Diana a fost adusă înapoi în „templul” satanic în spinarea unui vultur fermecat, unde s-a trezit dintr-o dată că vede pereţii încăperii din Sanctum Regnum, în care se afla statuia lui Baphomet, revenind la conştiinţa normală a stării de veghe. „Îmi este clar acum că la Charleston am fost posedată în cel mai înalt grad de Lucifer, care a creat pentru mine iluzii de natură să întărească minciuna în care fusesem educată să-mi duc viaţa”, a notat ulterior Diana în „Memoriile” sale. „Treptat, am început însă să văd adevărul şi să înţeleg că Lucifer e tot una cu Satan”, mai notează ea tot în „Memorii”. Mai cu seamă ea a realizat că nu stătea în puterea diavolilor să refacă Edenul, să înfrângă îngerii lui Dumnezeu sau să îi transforme în fiinţe hidoase. Ea completează apoi că toţi cei care, venind la Charleston, erau admişi la „misterele” din Sanctum Regnum ca Magi Aleşi sau Maestre Templiere aşa cum cerea „Dumnezeu cel bun” (în realitate, Lucifer) să fie numiţi, sunt înşelaţi exact aşa cum fusese înşelată la rândul ei, dobândind în realitate, prin ritualurile realizate, acces la supranaturalul infernal, la starea de forţă a lui Lucifer. Aşa cum există sanctuare creştine privilegiate, unde minunile lui Dumnezeu se manifestă frecvent, tot aşa Sanctum Regnum avea „înaltul” privilegiu al infernului, iar prestidigitaţiile şi înşelările diavoleşti se multiplicau an de an.

Acolo, palladistul (lucifericul, satanistul) fanatic intră în comuniune directă cu Satan în persoană. Celor care ajung să cadă în eroarea de a crede că demonii sunt îngeri de lumină şi li se roagă cu intensitate, aceşti demoni li se arată şi chiar îi poartă în adevărate aventuri malefice, care pot părea la o primă impresie minunate, prin supranaturalul lor. În ceea ce o priveşte pe Diana, ea fusese educată de mică în credinţa că există o divinitate dublă, două principii eterne, contrare care se războiesc fără încetare, astfel că doar o minune a graţiei dumnezeieşti o putea salva. După ce îl văzuse pe Lucifer în splendoarea şi strălucirea cea mai măreaţă, după ce ajunsese să fie „protejată” de demoni cu înfăţişare binevoitoare, care păreau să sfideze toate legile naturii, după ce asistase la presupuse lupte în care „îngerii de foc” învingeau „îngerii răi”, cum ar fi putut ea să mai realizeze că de fapt, pentru a o menţine în ghearele lor, demonii se împărţiseră în două tabere, unii luând în mod înşelător o înfăţişare de îngeri de lumină, în vreme ce alţii se arătau întocmai cum erau în realitate, înscenând cu toţii o teribilă bătălie în care, vezi Doamne, „îngerii cei buni” ai lui Lucifer învingeau „îngerii cei răi” ai lui Adonai? Datorită încrederii ei în aceste forţe infernale, văzul duhovnicesc, spiritual îi fusese înşelat şi, în plus, trăise acea stare de zbor, care o marcase foarte mult.

Experienţa dezvăluită de Diana îi poate cutremura chiar şi pe cei mai sceptici, dar cât de cât deschişi să afle adevărul, ajutându-i să înţeleagă că Raiul şi Iadul, precum şi îngerii lui Dumnezeu şi diavolii lui Satan sunt mai mult decât reale şi că lumea nu se reduce la trup şi la lumea fizică, aşa cum vor slugile lui Satana să ne convingă în acest veac al necredinţei, prin teoriile evoluţioniste şi darwiniste, care predomină în şcoli şi facultăţi.   

Fragment din lucrarea "Noi semnale şi ordine francmasonice secrete ce sunt transmise prin mass-media"

volumul IV

FIII LEGII LUI UNU SI FIII LUI BELIAL - ATLANTIDA SI LEMURIA - RASE EXTRATERESTRE

FIII LEGII LUI UNU SI FIII LUI BELIAL

ATLANTIDA SI LEMURIA
RASE EXTRATERESTRE

Va voi prezenta cateva fragmente din cartea "Atlantida" de Robert Cohen, fragmente preluate de acesta din screrile lui Edgar Cayce, renumitul medium, care a pomenit deseori despre Atlantida si Lemuria, despre tipul de societate pe care o aveau si despre evenimentele care s-au petrecut acum cateva zeci de mii de ani.

Am decis sa fac o paralela intre ceea ce a relatat Edgar Cayce si Ramtha, o entitate care transmite mesajele sale printr-un channel, JZ Knight. Istoria relatata de cele 2 surse este identica, chiar daca exista foarte mici diferente, ce se completeaza reciproc dupa parerea mea si fac tabloul mai complet.Vezi articolul aici: http://dimensiuni-paralele.blogspot.com/2011/12/interventia-zeilor-acum-455000-de-ani.html

O a treia sursa pe care doresc sa o iau in considerare este ce a tablitelor sumeriene, traduse de Zecharia Sitchin, care sustine ca traducerea acestor tablite este una din cele mai viabile dovezi ale existentei rasei Reptilene pe Terra, pe care o si conduc de altfel, din umbra.Vezi articolul : http://dimensiuni-paralele.blogspot.com/2012/01/tablitele-sumeriene-istoria.html

CE LEGATURA ESTE INTRE ATLANTI SI REPTILIENI?

Atlantii au fost o rasa ariana pura, blonzi cu ochi albastrii si inalti (2-3 m).Au fost creati de extraterestrii veniti din Pleiade, care au aceleasi caracteristici rasiale, prin incrucisarea Pleiadeenilor - de pe Lyra / Vega cu umanoizii modificati genetic si adaptati la viata pe Terra, pe care tot acestia "ii plantasera" in acest scop, cu cateva sute de ani / mii inainte.Ulterior dar nu cu mult dupa asta, au venit pe Terra pentru a o popula si extraterestrii din Orion via Betelgeuse si Rigel si Sirius via Procyon si Adara, extraterestrii din constelatia Draco si de asemeni Adebaran, de unde au venit arcturienii,acestia din urma avand un impact mai mic asupra populatiei indigene.Acestea sunt rasele cele mai importante, rasele-radacina din care provenim noi ca si specie, adica homo sapiens sapiens.Ar fi mai multe de spus aici dar sa nu pierd din vedere subiectul despre care mi-am propus sa scriu : Atlantii si Reptilienii : rasa radacina a Pamantului a fost rasa ariana creeata dupa cum spuneam ne extraterestrii din Pleiade, iar ulterior au intervenit si alte specii, incrucisandu-se cu aceasta rasa pura si rezultand metisi.Metisii metisilor suntem noi...Extraterestrii din Sirius si Orion erau in razboi de mult timp cand au ajuns pe Terra si au continuat si aici "cursa pentru cucerire".De asemeni, cei din Orion au colaborat cu Pleiadeenii, unii dintre ei, nu toti, pentru perfectionarea rasei.Intr-un final au rezultat 5 rase: cea alba, rosie, neagra, galbena si cea albastra, aceasta fiind rasa pura, rasa de origine a celorlalte 4 (de unde vine vorba "sange albastru").Asta nu inseamna ca erau superiori dpdv intelectual sau spiritual celorlalte rase, ci doar ca aveau sange pur.Acestia au fost atlantii, rasa albastra.In fapt nu erau albastrii, pielea lor avea doar o tenta albastruie, un alb-albastru...atat de alb incat e albastru.   :)

Atlantii s-au incrucisat din nefericire la un moment dat cu o alta rasa...cea provenita din constelatia Draco, adica draconienii, adica REPTILIENII. Atentie, NU ESTE VORBA DE ANNUNAKI, desi sunt multi care au perpetuat aceasta confuzie.Aceasta rasa este o rasa razboinica, axata pe intelect si lipsita de sentimente, nu au corp emotional deci nu simt, nu empatizeaza pentru ca pur si simplu nu pot...si sunt incrucisati la randul lor cu o alta rasa ce NU PROVINE DIN ACEST UNIVERS si care a dorit sa duca la extinctie rasa umanoida in acest Univers, fapt pentru care s-au dus lupte sangeroase cu pierderi imense pentru toate partile implicate in conflicte, iar aceasta specie a fost pedepsita fiind expulzata la marginea acestui Univers, in colonii, ma refer bineinteles la cei ce au supravietuit acelor lupte, dintre reptiloizi.Aceasta rasa din care provin reptilienii doresc extintia rasei umanoide, ceea ce si fac pe Terra in prezent, dar acesta este un alt subiect.

Ulterior, reptilienii s-au incrucisat cu toate cele 5 rase de pe Pamant si au preluat puterea, infiltrandu-se la toate nivelele puterii si in toate popoarele si tarile din lume.Ei au capacitatea de a se intrupa prin nastere in oameni, pot sa posede un corp uman - gazda sau pot pur si simplu sa controleze mental un om, atingandu-l si camuflandu-se ochilor nostri prin cresterea vibratiei.Ei sunt minim de vibratie 5D ,oricat de bizar ar parea asta,deci au nevoie de gazde "speciale" pentru a-i contine, in cazul posedarii, de aceea Regalitatile lumii au tinut si tin atat de mult la liniile lor de sange "pure".

In continuare fragmente din cartea "Atlantida" de Robert Cohen. 

Corelati informatiile din aceasta carte cu cele din cartea lui Ramtha si cu traducerea Tablitelor Sumeriene, precum si cu informatiile de mai sus care imi apartin in cea mai mare masura si pe care le-am corelat din ceea ce am citit si studiat si din comunicarile astrale avute personal si veti vedea imaginea de ansamblu.

Atlantida - ROBERT COHEN

De la spiritualitate la materialism

Edgar Cayce menţionează şi credinţele religi­oase ale atlanţilor care, după părerea lui, erau con­vinşi că originea lor este divină. Ei nu erau pre­ocupaţi doar de invenţii tehnice şi nici nu erau ob­sedaţi de progresul material. Âtlanţii aveau un sentiment religios profund şi mistici; ei credeau în existenţa sufletului şi în puterile oculte.

In Atlantida, marea preoteasă era păzitoarea şi ocrotitoarea pietrei albe, datorită căreia „nu­meroase popoare, prin vorbele şi faptele lor, erau în deplină concordanţă cu conştiinţa universală", de­clara vizionarul Cayce, pe 19 aprilie 1944.

Poporul atlant trăia, aşadar, în simbioză cu toate forţele spirituale şi materiale înconjurătoare. Intuiţia sa, extrem de dezvoltată, îl făcea să pre­vadă viitorul şi să citească în adâncul sufletelor. „Pe continentul atlanţilor, în perioada premergătoare primei distrugeri a teritoriului... preoţii îşi ajutau se­menii să-şi înţeleagă soarta, să o poată învinge, să-şi dea seama de entitatea lor individuală, pre­cum şi de conştiinţa universală a lui Dumnezeu..." spune Cayce.

Totuşi, cu timpul spiritualitatea nu va mai evolua, ci va stagna. Atlanţii, bucurându-se de un confort material uluitor, vor uita de esenţa lor divină, gândindu-se numai la viaţa trecătoare. Ei vor pierde astfel acel „dar dumnezeiesc" care îi hărăzise a fi un popor precursor în multe domenii.

„In vremurile acelea, dintre cei care aleseseră puterea materială, foarte mulţi se dedau plăcerilor lumeşti"... (2 martie 1935).

„Dacă vreţi să fiţi poporul meu, eu voi fi Dumnezeul vostru"

Două tendinţe se vor ciocni cu înverşunare: Fiii Legii Unice şi Fiii lui Belial. (Belial fiind conducatorul armatelor lui Satan)

Legea Unică grupează atlanţii cei mai spiritu­alizaţi. In numele poruncii „Dacă vreţi să fiţi poporul meu, eu voi fi Dumnezeul vostru", aceştia încearcă să convingă poporul să cinstească un singur Dum­nezeu. Preceptele lor rezultă din principiul de bază următor: un Dumnezeu, o religie, un stat, un cămin familial, o soţie, înflăcăraţi şi riguroşi, ei reprezintă fidelitatea faţă de un ideal'. Aceşti ce'i mai puri dintre puri fac din viaţa lor un exemplu grăitor, chibzuind cu înţelepciune asupra îndatoririlor ce le revin. Faţă de semenii lor se poartă cu blândeţe şi cu înţele­gere, slujind Domnului cu o credinţă nestrămutată. Pentru slăvirea acestui Dumnezeu exigent, clădesc temple, creează rituri, ceremonii, imnuri religioase, în faţa fiecărui lăcaş al Domnului ei aprind un foc sacru, simbolizând neprihănirea spirituală. Ei cred în reîncarnare sau în continuitatea vieţii de-a lungul secolelor, considerate necesare pentru evoluţia su­fletului şi a mântuirii sale.

Edgar Cayce reia tema opoziţiei biblice dintre Fiii Luminii şi Fiii întunericului (n. a.).

Atlanţii Legii Unice se revoltă împotriva tuturor nedreptăţilor şi condamnă progresul, ca pe elemen­tul distructiva! omului.

„Sufletul a fost dat de Creator... şi trebuie să-i fie înapoiat... Acestea erau preceptele Legii Unice, respinsă de Fiii lui Belial" (23 mai 1938).

FIII Iul Belial, slujiţi de „roboţi"

Fiii lui Belial duc cu precădere o politică de clasă şi castă. Stăpâni ai „monştrilor" — rezultaţi din contopirea anarhică între om şi animal — ei îi tratează cu brutalitate, ţinându-i la dispoziţia lor. Făpturile acestea sunt crescute ca să corespundă muncii pe care o vor îndeplini, asemeni vitelor. Nu sunt recunoscute drept fiinţe umane şi nu benefi­ciază, sub nici o formă, de munca lor. Ei sunt cei desemnaţi prin cuvântul „lucruri"; ei acţionează sub hipnoză sau prin telepatie şi sunt cu desăvârşire supuşi ordinelor stăpânilor, care îi folosesc pentru muncile cele mai grele şi mai respingătoare.

„Noi credem că în acele perioade nu era nevoie să munceşti pentru asigurarea traiului, dar Fiii lui Belial erau slujiţi de adevăraţi „roboţi", care erau siliţi să facă toată treaba în gospodărie, să cultive câmpul, chiar pe vreme neprielnică sau greu de su­portat." (2 ianuarie 1940)

Fiii lui Belial au simţul câştigului şi al petrece­rilor. Considerând că ei alcătuiesc elita societăţii, îi copleşesc pe ceilalţi cu orgoliul şi dispreţul lor. Ei nu respectă nici o lege, nici un drept şi afişează un dispret excesiv. Ei urmăresc „satisfacerea dorinţelor şi a simţurilor, mulţumirea de sine, fără a se gândi la nenorocirea altora. Fiii lui Belial nu aveau nici morală, nici conştiinţă, doar conştiinţa deplinei mulţumiri de sine".

Prăpastia dintre Fiii Legii Unice şi Fiii lui Belial se adânceşte pe zi ce trece. Cu atât mai mult cu cât Fiii lui Belial, preţuind numai foloasele materiale, cu felul lor de a se bucura de viaţă si de plăceri, câştigă mulţi adepţi printre Fiii Legii Unice. „Pe pământul atlant... când Fiii lui Belial le-au învăţat pe fiicele Fi­ilor Legii Unice desfătarea, intensa bucurie a plăcerilor în raporturile dintre oameni..." (13 sep­tembrie 1939)

Numeroşi Fiii ai Legii Unice vor ceda în faţa tentaţiei ademenitoare, a corupţiei, renunţând ia spiritualitate în schimbul unei vieţi trecătoare bine realizate. De asemenea, ei adaptează religia la noile lor credinţe, integrându-i şi cultul idolilor şi al sacrificiilor umane.

                                                     Belial

Ştiinţa abătută de la calea cea dreaptă

In această perioadă, Fiii lui Belial, care deţin puterea, fac tot posibilul ca descoperirile ştiinţifice să nu mai slujească scopurilor benefice pentru care au fost concepute. Fapt de o nebănuită gravitate, afirmă Cayce, pentru că suntem îndreptăţiţi să bănuim că este vorba de raza laser şi de bomba atomică. Vizionarul din Virginia Beach pomeneşte de „influenţa unei activităţi radioactive a razelor de soare transformate în cristale, în fosele care sta­bileau contacte cu influenţele interne ale pământu­lui" (6 martie 1935).

El mai aminteşte şi de faptul că în Atlantida, în vremurile acelea când se produceau distrugeri catastrofale, Fiii lui Belial cunoşteau foarte bine arta de a fabrica explozive foarte puternice şi ştiau să folosească instrumente care acţionau focurile din centrul pământului, transformându-le astfel în forţe distrugătoare. (21 iulie 1934)

Distrugerea animalelor prin „raza morţii"

înmulţirea uriaşelor animale sălbatice va prilejui cruzilor Fii ai lui Belial posibilitatea de a aplica aceste înspăimântătoare arme ale morţii.

Cayce mai spune că a fost convocată o con­ferinţă mondială pentru a găsi mijlocul de a lupta eficient împotriva numărului excesiv de mare al ani-malejor care invadau Terra.

In momentul în care pericolul a fost iminent, lo­cuitorii planetei noastre, conştienţi de primejdie, au căutat mijloacele de a o înlătura: prin modificarea sau transformarea mediului înconjurător de care aveau nevoie aceste animale, sau prin distrugerea surselor de hrană în regiunile cu animalele uriaşe. S-a procedat într-un fel comparabil cu trimiterea, din diferite uzine sau baze centrale, a razei morţii sau raza supercosmică."

Edgar Cayce merge atât de departe, încât ne dă chiar data acestei conferinţe: anul 50.722 î.H.I

Ucenicii vrăjitori

In această situaţie, Fiii lui Belial sunt ucenicii vrăjitori care declanşează un cataclism a cărui am­ploare depăşeşte efectul pe care-l scontau: cutre­mure, erupţii vulcanice, chiar o deplasare a polilor, Lemuria, primul continent lovit de prăpăd, pierde o parte a teritoriilor şi începe să se scufunde în Pacific, în Atlantida, regiunea Mării Sargaselor, în largul Antilelor, dispare în adâncurile apelor. Restul continentului este scindat în mai multe insule mari, brăzdate de numeroase canale, golfuri, râpe şi râuri. Clima temperată devine toridă.

De la primele zguduiri telurice un mare număr de locuitori părăseşte Atlantida şi se refugiază în zone îndepărtate, atât în est, cât şi în vest. Unii se stabilesc în Europa, în Pirinei, alţii în America Cen­trală sau în America de Sud: câţiva ajung chiar pe ţărmurile Nilului, aşezându-se în Egipt şi în anumite ţări africane.

Cu toate acestea, în ciuda acestui cataclism pustiitor, Atlantida nu a fost distrusă în întregime: câteva regiuni, cruţate de dezastru, au cunoscut o dezvoltare uluitoare.

Minunile tehnologiei atlante

„Profetul" Cayce prezintă o listă impresionantă de invenţii realizate în tehnologia atlanta; din păcate stilul lui este puţin confuz, astfel încât nu putem desluşi totul.

„Această perioadă este caracterizată printr-o dezvoltare deosebită a dispozitivelor inventate pen­tru nevoile şi confortul populaţiilor atlante; astfel, ceea ce numim în prezent „avion" era pe atunci o navă spaţială, care putea naviga şi în alte medii, în afara aerului." (23 ianuarie 1941)

„Când au fost create forţele motrice capabile să transporte oamenii în diferite regiuni ale ţării şi către teritorii necunoscute, consultantul era un navigator cunoscut." (2 octombrie 1931)

„în Atlantida, atunci când popoarele înţelegeau legile forţelor universale, consultantul putea dirija în spaţiu mesajele adresate altor ţări, ghidând navele şi aparatele." (7 februarie 1930)

„în Atlantida, după distrugerea pământurilor, într-o epocă în care se aplicau multe lucruri desco­perite sau redescoperite în ziua de azi, când ener­gia era folosită pentru mijloacele de transport, iar mijloacele naturale contribuiau la îmbunătăţirea recoltelor destinate consumului individual... în acea epocă, obiectul principal, preocuparea majoră a cercetătorilor, era inventarea unor noi tipuri de maşini." (9 mai 1941)

„... în oraşul Peo, în Atlantida, se aflau cei ce se ocupau de transmiterea la distanţă a sunetelor, a vocii şi a imaginilor..." (7 iunie 1930)

„Pe tărâm atlant, în vremea aceea, uimitoarea dezvoltare a forţei electrice era aplicată la depla­sarea navelor spaţiale sau a vaselor dintr-un loc în altul, la fotografierea de la distanţă, chiar prin pereţi, la învingerea forţei de gravitaţie, apoi prepararea cristalului, cristalul atotputernic..."

„Consultantul cunoştea mecanica şi forţele chimice," (20 martie 1931).

„Consultantul se ocupa de aplicarea forţei elec­trice a radiaţiei şi a încălzirii, precum şi de aplicarea lor comercială." (6 martie 1937)

Extraordinara dezvoltare a tehnologiei era însoţită, după afirmaţiile lui Cayce, de un avânt ar­tistic remarcabil, în care pictorii, muzicienii, poeţii şi sculptorii se întreceau în toate domeniile artei,„adorată de locuitorii Atlantidei".

Creşte neliniştea în Atlantida

Deşi dezvoltarea lor era fără precedent şi bunăstarea fără seamăn, tulburarea şi neliniştea i-a cuprins pe atlanţi. în această ţară de vis, pacea a fost înlocuită treptat cu tulburări şi răzmeriţe, deoa­rece unii profitau din plin de această societate de consum; alţii nu erau decât spectatorii ei.

«Neînţelegerile au survenit din cauza rapor­turilor dintre „roboţi" — producători, lucrători, fer­mieri, meşteşugari —şi cei care deţineau puterea.» Exploataţii acestei societăţi vor găsi aliaţi şi apărători puternici în Fiii Legii Unice. Din momentul aceia, tensiunile latente care existau între Fiii lui Belial şi Fiii Legii Unice iau o întorsătură foarte gravă, în mod vădit, Fiii lui Belial vor să se folosească de o mână de lucru supusă dorinţelor lor, păstrând-o la bunul lor plac. Fiii Legii Unice nu împărtăşesc aceste păreri; ei vor să-i ajute pe aceşti dezmoşteniţi ai soartei, ca să poată ajunge şi ei la cel mai înalt nivel de conştiinţă.

Conflictul este fundamentat pe două concepţii de viaţă diametral opuse: cea a Fiilor Legii Unice, în armonie cu conştiinţa universală, în conformitate cu legea dragostei faţa de aproape; cea a Fiilor lui Be­lial, generând ura, neînţelegerea şi egoismul.

Victoria Răului asupra Binelui

în ciuda tuturor eforturilor, forţa Binelui este în­vinsă de forţa Răului. Victoria aparţine Fiilor lui Be­lial. Exploatarea este cruntă: castele inferioare ale populaţiei atlante sunt supuse muncilor cele mai respingătoare. Mai mult ca oricând, nedreptatea domneşte în Atlantida.

Fiii Legii Unice, învinşi, se izolează de societate şi se retrag departe de lume, consacrându-şi viaţa exerciţiilor spirituale şi meditaţiei mistice.

„în această perioadă a vieţii continentului atlant, Fiii Legii Unice practicau concentrarea maximă a gândurilor cu scopul de a folosi forţele universale sub îndrumarea sau sfaturile sfinţilor... Dispunem de prea puţini termeni, actualmente, pentru a des­crie puterea lor spirituală care-i făcea să pătrundă într-o conştiinţă cvadridimensională permiţându-le să lipsească din trupurile lor." (13 noiembrie 1941)

Centrale atomice răspândite pe continentul atlant

Abandonaţi de Fiii Legii Unice, oprimaţilor nu le rămâne decât supunerea sau revolta. Foametea, mizeria, munca istovitoare îi îndeamnă la răscoală.

Dintre Fiii lui Belial sunt unii care intervin „însu­fleţiţi de dorinţa de a reinstaura ordinea în haosul existent şi de a linişti spiritele"...

Majoritatea imensă preconizează însă folosirea unor arme ucigătoare.

Atlanţii sunt înfricoşaţi; unii dintre ei se re­fugiază în regiuni mai blânde, mai ospitaliere.

Acesta este al doilea val de migraţie atlanta, afirmă Cayce.

„în timpul exodului provocat de previziunile ac­tivităţilor care urmau să declanşeze forţele dis­trugătoare ale morţii, unii s-au îmbarcat în navele spaţiale de care dispuneau, îndreptându-se spre Pirinei, Yucatan, Egipt şi ţara Mayra, reprezentată astăzi de statele Nevada şi Colorado." (7 aprilie 1934)

Cu timpul, centralele atomice se înmulţiseră atât de mult încât erau o parte integrantă a peisaju­lui. Nebunia şi iresponsabilitatea unor Fii ai lui Belial aveau să le transforme în instrumente ale morţii.

„Fiii lui Belial instalează forţe nimicitoare în dife­rite regiuni ale ţării, uzine care trebuia să producă energie pentru diferitele forme de activitate ale populaţiei la oraşe, la sate şi în provinciile înveci­nate. Din neglijenţă, dar fără rea intenţie, aceste uzine au fost suprasolicitate şi au intrat într-o reacţie incontrolabilă, care a dus la distrugerea ţării." (20 decembrie 1933)

Edgar Cayce situează al doilea cataclism în anul 28.000 î.H. Mai multe insule mari dispar, aco­perite de valuri; Lemuria se scufundă în Oceanul Pacific; o mare parte a continentului atlant se afundă în Oceanul Atlantic. A doua catastrofă este relatată de Biblie, afirmă Cayce; ea se referă la Arca lui Noe şi la Potop.

Atlanţii fug îngroziţi, îndreptându-se spre terito­rii care să le ofere un adăpost sigur: Antile, Peru, Egipt; pentru cei rămaşi pe continentul atlant, cata­clismul înseamnă sfârşitul unei ere şi începutul unei noi civilizaţii, în care progresul va sluji omul.

A doua renaştere a Atlantldei

Ţara îşi vindecă rănile şi începe opera de re­construire. Spiritul ştiinţific, însoţit de o energie ex­traordinară şi de o capacitate de lucru neobişnuită, ajută acest popor superior să treacă peste noua lovitură a sorţii, şi să stăpânească mai departe o tehnică de vârf, obţinând rezultate uimitoare. De pildă, în electronică, progresul este formidabil; rezultate excepţionale se înregistrează în chimie, fizică, psihologie, în stăpânirea energiei atomice, sistemele de încălzire şi iluminare, (dintre cele mai perfecţionate), în mijloacele de comunicaţie, con­trolul total asupra razelor luminoase cum este laserul sau „raza morţii", descoperirea aerului lichid, a aerului comprimat, a aliajelor metalice, a cuprului, a aluminiului, a uraniului şi a altor metale în sfârşit, atlanţii ştiau să stăpânească energia solară. „Piatra de foc" este instalată în templul Soarelui, la Poseida; ea este generatorul central al întregii ţări. Oraşe, sate, uzine, maşini zburătoare, submarine, vehicule de agrement, toate primesc energia necesară din această sursă. Domeniul medical beneficiază, de asemenea, de această energie, care, administrată sub forma iradierilor, con­tribuie la vindecarea bolilor, ba chiar la întinerire.

Focuri sacre cu strălucire stranie

Pe tot cuprinsul ţării, oraşe minunate, clădite din piatră albă, apar cu repeziciune în regiunile care fuseseră ferite de dezastru. Ele se numesc Amaki, Achaei, sau Poseida — considerată capitala lumii atlante. Centru de cultură şi de întâlniri internaţio­nale, Poseida este un oraş dotat cu toate instalaţiile moderne, conform cerinţelor tehnicii celei mai avan­sate. La o extremitate a Golfului Parfa se află portul cel mai animat de pe glob...

Apeducte imense aduc apa necesară alimen­tării imobilelor, umplu bazinele şi lagunele, oferind locuitorilor bucuria jocurilor de apă. In centrul ora­şului se află un monument somptuos, templul Fiilor Legii Unice, unde ard zi şi noapte „focurile sacre" a căror strălucire este stranie. Este un loc destinat în­trunirilor, meditaţiei şi culturii, unde elita intelectu­alităţii discută sau studiază probleme de astrono­mie, metafizică şi astrologie.

Şi pe străzi arta îşi spune cuvântul, prin ad­mirabilele mozaicuri ce împodobesc zidurile caselor.

Arhivele Atlantide sunt puse la adăpost

Acest extraordinar cuantum de cunoştinţe, rezultând din cercetările întreprinse de Fiii Legii Unice, este deviat de la ţelul său originar de Fiii lui Belial. Infiltrându-se în cele mai înalte sfere ale gu­vernului, aceştia recurg la cele mai josnice mijloace pentru a instaura dezordinea, corupţia, oprimarea şi Forţa Răului.

„Piatra de foc" nu mai este folosită în scop benefic, devenind un instrument de constrângere şi tortură, iar poporul o numeşte „Cristalul cumplit".

Culme a cruzimii, sacrificiile umane sunt tot mai numeroase!

Cultul Soarelui şi al falselor divinităţi înlocuiesc cultul zeului unic. Câteva temple sunt profanate şi devin lăcaşuri ale desfrâului. Legile şi instituţiile sunt batjocorite cu uşurinţă, fără ruşine; societatea e dominată de o anarhie totală.

Clasele conducătoare afişează o bogăţie os­tentativă şi se complac în lux şi depravare, înaltul cler se asociază, în mod primejdios, cu tot felul de intriganţi şi oferă girul său unor acţiuni şi procedee imorale.

Clasele defavorizate sunt copleşite de impo­zite, abrutizate de mizerie şi de nedreptate. Fiii Legii Unice, regrupaţi în comunităţi, lansează avertis­mente nenumărate. Din nefericire, nimeni nu dă atenţie celor spuse de ei; cel mult li se spune că sunt piază-rea. Atunci, în ultimă instanţă, ei se hotărăsc să convoace un sfat al înţelepţilor din lumea întreagă. Conferinţa nu face decât să cons­tate o stare de fapt şi nu prezintă nici o soluţie con­cretă. Se hotărăşte, totuşi, să se pună la adăpost, în regiuni mai sigure, arhivele religioase şi dosarele cuprinzând descoperirile ştiinţifice principale.

Emisari speciali, desemnaţi de înţelepţi, duc preţioasele arhive pe calea aerului, pe apă sau pe uscat, către tărâmuri îndepărtate: Egipt, Honduras, Yucatan. în ţară, răscoalele şi actele de violenţă se înmulţesc. Războiul civil este iminent.

Atlantida dispare în cel de-al treilea cataclism

în această perioadă, continentul este supus unor mari transformări geologice. Zguduiri foarte puternice produc o panică justificată: e sfârşitul lu­mii! Atlanţii fug unde văd cu ochii, folosind toate mij­loacele. Dar este prea târziu! Pământul cu toţi locuitorii săi se scufundă în valurile tumultoase, care pustiesc totul în calea lor. Din continentul acesta imens într-o clipă nu mai rămân decât câteva culmi care se afundă încet în ocean.

Insulele Bahamas reprezintă, după Cayce, tot ce a rămas din Poseida. Alte pământuri au dispărut în adâncuri. Aproape de Bimini, la cincizeci de mile depărtare de coastele Floridei, se constatăun feno­men ciudat: la suprafaţa apei se vede un strat de mâl, nemişcat şi permanent. Edgar Cayce este de părere că acolo ar fi situat locul unde s-a scufundat un templu atlant. Aceste evenimente dramatice s-au petrecut la o dată foarte îndepărtată: 9500 Î.H.

Irochezli descind din atlanţi?

Continentul Atlantidei a fost lovit de trei cata­clisme; fiecărei epoci de mari transformări geologice îi corespunde exodul unei fracţiuni a populaţiei, care va transmite popoarelor cu care vin în contact progresul şi cultura epocii lor.

Regiunile alese de majoritatea atlanţilor sunt Pirineii, Egiptul, America de Sud şi de Nord, India.

în Yucatan (Honduras, Guatemala şi Mexic) atlanţii creează civilizaţia maya.

în America de Nord, unii se instalează în Noui Mexic, în Arizona, în Colorado. Alţii merg mai de­parte, spre răsărit, până la Mississippi şi Ohio.

Descoperim influenţa religiei atlante la aproape toate triburile de piei roşii, iar despre irochezi se crede că descind direct din emigranţi atlanţi.

în Egipt, influenţa atlanta este foarte puternică; nu este exclus ca Marile Piramide să fie opera re­fugiaţilor atlanţi; această arhitectură aparte se poate compara cu cea din Yucatan, care, după cât se pare, este de origine atlanta.

în ultimele sale „lecturi" referitoare la Atlantida, vizionarul din Virginia Beach schiţează o concluzie destul de pesimistă pentru epoca noastră: „fiind ori­entată în întregime spre progresul material, civi­lizaţia noastră tehnologică este ruptă complet de bazele ei spirituale şi riscă, la rândul ei, să aibă soarta tragică a Atlantide!".

...................................................................

Amyra