Intruparea lui IISUS
NOTA : Am preluat acest articol de pe un website pe care noi il admiram, pentru munca enorma pe care titularul o depune. Sursa este prezentata la final. Totusi, dorim sa facem anumite precizari: desi articolul este de exceptie prin documentarea pe care o prezinta despre IISUS si fenomenul posesiei corporale si astrale, noua ni s-a comunicat de catre Arhanghelul Mihail faptul ca IISUS a fost cu adevarat incarnarea lui Mihail, mai precis a unui aspect al acestuia si nu a fost vorba de posedare astrala sau corporala.
Iisus ca Spirit face parte din Monada angelica a lui Mihail, care de altfel este aceeasi entitate cu zeul mesopotamian Eli, El, Enlil si nu a fost malefic sau din Intuneric niciodata. Lucrurile sunt cu mult mai complicate iar omenirea a ramas in zilele noastre cu cunoasterea filtrata de interesele unor societati oculte si de Biserica si foarte multe informatii sunt ascunse sau denaturate complet si/sau partial, ba chiar repolarizate. In concluzie, Zeii au calcat pe Pamant si au fost vazuti de oamenii acelor vremuri. Zeii au fost ceea ce noi astazi numim Arhangheli. Caderea Luciferica NU EXSISTA asa cum v-a fost prezentata de Biserica. Unele Entitati de Lumina care au ajutat omenirea la un moment dat, au cazut partial in vibratie, din cauza vibratiei dimensiunii 3D in care a cazut Pamantul dupa Potopul lui Noe, dar acestia nu au devenit demoni, ci au fost "extrasi" din aceasta dimensiune, cu ajutorul monadelor lor si a fratilor din dimensiuni mai inalte. Si de atunci Zeii au disparut din istorie...si au fost inlocuiti de diverse entitati mai mult sau mai putin din Lumina. :)
Articol: "Posedarea lui Iisus"
În cartea As It Was din 1976, englezul Cyril Henry Hoskins povestea că sufletul unui lama tibetan, Lobsang Rampa, a fost mutat în corpul lui de către nişte fiinţe. Aceste i-au extras din zona cefei un mic „cordon de argint”, înlocuindu-l cu cel a tibetanului. El mai spunea că într-o realitate paralelă există nişte fiinţe care poartă numele „Grădinarii Pământului”, ce veghează asupra evoluţiei oamenilor. Aceştia uneori aleg indivizi cărora le extrag „cordoanele de argint”, înlocuindu-le cu cele ale unor „grădinari”, ce au de îndeplinit o misiune pe Terra. Spiritul gazdei pleacă spre lumea astralului, în acelaşi mod ca în procesul morţii.
Cu toate că acest caz pare neverosimil, totuşi nu este unul singular. În carteaEncounters, dr. Edith Fiore descrie cazul unei paciente, numite Victoria, care avea impresia că făpturi invizibile intrau şi ieşeau din corpul ei, furându-i „lucruri”. Una a rămas cu ea, încercând să o controleze, Victoria simţind nevoia să ducă o permanentă luptă cu acea entitate pentru a-şi păstra personalitatea. O altă pacientă, Diane Tai, îşi amintea sub hipnoză de nişte răpiri OZN şi se plângea de o posedare de către fiinţe venite din necunoscut. Al treilea pacient, Dan, a afirmat sub hipnoză că trupul lui era pe o navă iar corpul se încarnase în corpul unui băieţaş ales dinainte în acest scop. A fost trimis pe Pământ „ca militar în retragere”, pentru a se odihni. Aceste cazuri au determinat-o pe dr. Fiore să scrie că „extratereştrii se pot încorpora, temporar sau permanent”, astfel încât „există hibrizi umani nepământeni care trăiesc printre noi”.
Într-una din cărţile sale, Brad Staiger descrie cazul unei femei din Glendale (California), numită Vickie B., care spunea că undeva în spaţiu este o navă imensă în care se află corpul pe care l-a ocupat în precedenta viaţă, zăcând în stare de animaţie suspendată într-un cilindru dintr-un material asemănător cu sticla.
În cartea Extra-Terrestrials Among Us, George C. Andrews descria povestea doamnei Ida Kannenberg din Hillsboro (statul american Oregon). Începând din 1940, doamna Kannenberg a avut nişte întâlniri stranii, în urma cărora considera că fusese supusă unor implanturi tehnologice audio-video. Avea impresia că în mintea ei se instalase o prezenţă care răspundea la numele Hweig. Acesta s-a prezentat ca fiind trimis al stăpânilor OZN-urilor. A recunoscut că ei posedau mijloacele tehnice pentru a „invada” minţile oamenilor şi că omenirea nu dispune de nicio modalitate de a se apăra împotriva unei astfel de invazii.
Scriitorul Philip K. Dick declara că, la un moment dat, a fost luat în posesie de „o formă de viaţă ionizată, atmosferică, electrică, în stare să călătorească prin timp şi spaţiu după dorinţă”. Această posedare a durat aproximativ patru ani.
Ruth Montgomery a aflat de la „ghizii ei spirituali” că pe Pământ se reîncarnează suflete ce sunt entităţi care poposesc temporar undeva, într-o „staţiune de antrenament” aflată în zona stelei Sirius. Ele se încarnează aici pentru proiecte bine precizate, care trebuie înfăptuite pe planeta lor.
Într-o carte scrisă de Scott Mandelker, Pauline spunea că pentru spiritele venite din alte colţuri ale realităţii, Pământul este cel mai bun loc pentru a învăţa, deoarece aici este cel mai potrivit loc de întâlnire între aspiraţiile spirituale şi restricţiile materiale. O altă femeie ce se credea originară din alte sfere, Inid, spunea: „scopul prezenţei pe Pământ este învăţarea”. La rândul său, autorul cărţii susţine că „Pământul este o şcoală pentru multe specii din întregul Univers, care nu au învăţat încă iubirea”.
Credinţa în capacitatea unei entităţi spirituale de a invada un corp uman există în mai toate culturile. Se numeşte ori posedare, ori reîncarnare, de obicei în funcţie de durata „vizitei” respectivei entităţi în trup fizic. Mulţi oameni de ştiinţă sau cercetători independenţi au descoperit nenumărate dovezi ale existenţei reîncarnării. Migraţia sufletelor dintr-un corp în altul exista în religiile dispărute, dar şi în multe dintre cele actuale: budism, hinduism, şamanism, la druizii celţi, la pitagoreicii şi orficii Greciei antice, la unele triburi amerindiene sau australiene, la taoişti, confucianişti, zoroastrieni, mithraici, maniheişti, etc. Dar şi la unii dintre marii gânditori ai lumii, precum Giordano Bruno, Campanella, Hume, Leibniz, Goethe, Lev Tolstoi sau Benjamin Franklin. Creştinismul condamnă credinţa în reîncarnare, deşi acceptă ideea posedării. Cu toate că unul dintre părinţii Bisericii Creştine, Origene (185-254) spunea că aceia care şi-au asasinat aproapele trebuie să se reîncarneze pentru a-şi ispăşi, în noua viaţă, crimele din viaţa precedentă. În plus, reîncarnarea este prezentă chiar şi în Biblie. În Evanghelia după Matei 17:10-13, Ioan Botezătorul este prezentat drept reîncarnarea profetului Ilie: „Şi ucenicii L-au întrebat, zicând: Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar El, răspunzând, a zis: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei. Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul.” În aceeaşi evanghelie (11:14), referindu-se tot la Ioan, Iisus spune: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină.” Credinţa în reîncarnare reiese şi din capitolul 16, versetele 13-14: „Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci.” Evreii nu au renunţat la credinţa în reîncarnare. Kabbaliştii spuneau că în Adam au sălăşluit 600.000 de evrei care au păcătuit împreună cu el. Avraam ar fi descoperit că există reîncarnarea, acesta fiind modul prin care sufletul lui Abel s-a mutat în Seth, iar cel al lui Cain în trupul egipteanului ucis de Moise. Iar istoricul evreu Flavius Josephus scria în Războiul evreilor (cartea a III-a, capitolul 8): „cei ce părăsesc viaţa… au obţinut un loc în cer, de unde roata timpului îi face să coboare iarăşi să locuiască în trupuri.” Într-un manuscris descoperit la Marea Moartă, fratele Iisus spune: „fericiţi cei ce trec prin multe încercări, căci suferinţele lor îi desăvârşesc. Ei devin astfel asemenea îngerilor Domnului din Ceruri şi nu vor muri niciodată, nici nu va trebui să se mai nască vreodată, căci naşterea şi moartea nu vor mai avea putere asupra lor.” Grecii antici erau şi ei adepţii acestei idei. Empedocle (secolul al V-lea î.Hr.) considera viaţa terestră un exil, admiţând peregrinarea sufletului şi prin animale ori plante, până la purificarea finală, care îi permitea contopirea cu divinitatea. După alte surse, sufletele celor drepţi aşteptau în Câmpiile Elizee dobândirea unui nou trup. Tot acolo, bând din apele râului Lethe, îşi uitau încarnările precedente. Pentru Platon, întruparea sufletului constituia o pedeapsă pentru păcatele săvârşite. O viaţă virtuoasă putea duce la încarnarea într-un corp de categorie superioară, iar una necumpătată, plină de răutăţi, putea duce la încarnări inferioare: un bărbat putea să devină femeie sau, mai rău, să decadă în regnul vegetal ori animal. Empedocle, Epimenide şi Pitagora susţineau că îşi aminteau încarnările anterioare. Iar textele gnosticilor conţin aluzii clare la reîncarnare. Biserica creştină a renunţat la reîncarnare atunci când împăratul Iustinian a convocat în anul 553 un conciliu la Constantinopol, forţându-l să elimine orice referire la acest fapt. Însă Iustinian nu putea să condamne concepţia reîncarnării în mod explicit, deoarece soţia sa, Teodora, avea mâinile pătate de sângele multora, dar dorea să fie divinizată după moarte, neadmiţând că ar putea fi obligată să trăiască o viaţă de penitenţe.
Diferenţa majoră dintre reîncarnare şi posedare este că, în cazul reîncarnării, un spirit ocupă un corp încă de la naşterea sa şi îl părăseşte în momentul morţii. Posedarea se realizează pe parcursul vieţii unei persoane, entitatea care posedă fie înlocuind spiritul deja existent în acel trup, fie cele două convieţuind împreună. Capacitatea unei entităţi spirituale de a invada un corp uman sau posedarea ori întruparea este prezentă şi în cazul poveştii lui Iisus.
Evanghelistul Ioan consideră că Dumnezeu sau Cuvântul s-a întrupat pe Pământ. Evanghelistul Marcu nu oferă niciun amănunt despre viaţa lui Iisus până la botez. Pe la aproximativ 30 de ani, după ce Iisus a fost botezat în apa Iordanului de către Ioan Botezătorul, cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt s-a pogorât peste el. Apoi s-a auzit o voce din cer, care a spus: „Tu eşti fiul meu cel iubit, întru tine am binevoit.” Imediat după acest episod, Duhul care intrase în Iisus l-a dus în pustiu („Şi îndată Duhul l-a mânat în pustie.”). Evanghelistul Matei prezintă întâmplarea într-un mod similar: „Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste el. Şi iată glas din ceruri zicând: «Acesta este fiul meu cel iubit întru care am binevoit».” Şi la Matei, imediat după botez, „Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul.” Noul Testament susţine că, în timpul în care Iisus se afla în pustiu, Ioan Botezătorul a fost arestat. Marcu afirmă că abia „după ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu.” Matei confirmă, susţinând că Iisus s-a mutat în Galileea, mai exact în Capernaum, după ce a aflat că Ioan a fost întemniţat. „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.” Şi tot de atunci a început să vindece oameni, să exorcizeze, să învie morţi, să înmulţească pâini şi peşti, să transforme apa în vin, să oprească furtuna, să meargă pe apă, să citească gândurile celorlalţi, etc. Din evanghelii înţelegem că Iisus a fost un simplu om, care s-a transformat în Hristos după ce a intrat în corpul său Duhul Sfânt. Până în acel moment, Iisus nu era capabil să realizeze nicio minune, nu dădea dovadă de înţelepciune ieşită în comun, nu se credea fiul lui Dumnezeu, nu vorbea în parabole şi nu propovăduia oamenilor. Ci ducea o viaţă banală de tâmplar, alături de părinţii şi fraţii săi. Apariţia Duhului în corpul său l-a transformat total, devenind cu totul o altă persoană. Duhul l-a dus în pustiu, unde a stat o bună perioadă de timp. În momentul în care Ioan Botezătorul a fost arestat, noul Iisus a început să propovăduiască şi să înfăptuiască minuni. Dacă Iisus a reuşit aceste lucruri doar după posedarea sa de către Duh, poate cineva să nege că Duhul era responsabil pentru toate acele „minuni” şi cuvinte pline de înţelepciune? Şi, totuşi, cine era acel Duh sau Spirit (cum îl numesc catolicii) despre care Iisus spunea în Evanghelia după Matei: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.”? Vom afla acest lucru urmărindu-l de-a lungul istoriei, după un tipar.
Povestea lui Iisus este asemănătoare cu cele ale unor predecesori ai săi, cei mai importanţi fiind Krişna şi Buddha. Krişna era considerat reîncarnarea zelui Vişnu. Naşterea sa a fost una miraculoasă, fiind conceput nu prin contact sexual, ci prin „transmisie mentală”. Venirea sa în lume a fost profeţită cu mult timp înainte. A umblat prin India înconjurat de adepţi, a propovăduit pacea şi iubirea, a vindecat bolnavi şi a înviat morţi. S-a retras în deşert, unde a fost ispitit de un demon. A fost un prinţ, devenind mai apoi rege. La un moment dat a fost şi păstor, aşa cum îl prezintă icoanele hinduse, dar şi un războinic feroce. Înainte să moară, a anunţat că se va întoarce pentru a distruge răul. Buddha s-a născut cu aproximativ cinci secole înainte de Hristos. Naşterea sa a fost profeţită cu mult timp înainte şi a fost, de asemenea, una miraculoasă. Un zeu a intrat în corpul fecioarei Maya sub forma unei raze în cinci culori, aceasta dându-i naştere prinţului Siddhartha Gautama. Prinţul a fost un simplu om până la vârsta de 18 ani, când s-a transformat în Buddha. S-a retras în pustiu, unde a fost ispitit de demonul Mara. A umblat prin ţară înconjurat de adepţi, a propovăduit pacea şi iubirea, a vindecat bolnavi şi a înviat morţi. Înainte să moară, şi-a anunţat adepţii că se va întoarce, pentru a distruge răul. După cum se poate observa, există o serie de similitudini remarcabile în vieţile celor trei. E drept că adepţii unora se puteau inspira din vieţile altora, dar în acelaşi timp există posibilitatea ca toţi trei să urmeze un tipar. Despre Krişna şi Buddha se spunea că sunt reîncarnările regelui Cerului, iar despre Iisus că Duhul Sfânt a intrat în el. Dacă aceste entităţi care s-au încarnat în trupurile lor au urmat câte un plan, iar vieţile celor trei au decurs în mod asemănător, este posibil să fie vorba despre un singur plan şi despre o singură entitate în toate trei cazurile. Altfel, am avea de a face cu o serie de coincidenţe mult prea mari.
Cine era Vişnu, zeul care s-a încarnat în Krişna? În hinduism, era unul dintre marii zei, ocupând locul al doilea în marea trinitate (numită trimurti), alături de Brahma şi Şiva. Zeul Soare, regele, cel ce menţine ordinea în Univers, Vişnu mai era numit şi „spiritul suprem”. Alte epitete ale lui sunt „sufletul Vedelor” şi „adevărul vedic”. Este prezentat mereu în antiteză cu Şiva, zeul distrugător. Animalul său este vulturul Varuna, pe care îl călăreşte atunci când străbate cerurile. În vremurile vedice, Vişnu se numea Indra. Acesta era regele zeilor, domnul Cerului, zeul furtunii şi al războiului. Printre epitetele lui se numără „taurul” sau „ucigaşul lui Vritra” (dragon sau şarpe uriaş, duşmanul lui Indra). Era conducătorul zeilor Deva în lupta împotriva demonilor Asura. Ca Gardian al punctelor cardinale, el reprezenta estul.
La sumerieni, Enlil era considerat zeul aerului, al vântului şi al furtunii, numele lui însemnând chiar „domnul furtunii”. Akkadienii, hitiţii şi canaanienii îl numeau uneori Ellil, iar babilonienii, Bel („domnul” sau „stăpânul”). Numărul său magic era 50, echivalentul titlului de rege. Făcea parte din marea trinitate a zeilor, ocupând poziţia a doua, după tatăl său, An („cerul”), şi fratele său mai mare, Enki („domnul Pământului”). Deşi fiul cel mic, el era moştenitorul tronului ceresc. Principalul său centru religios era oraşul Nippur, acolo unde i-a fost închinat templul Ekur („casa muntelui”). Soţia sa, Ninlil („doamna furtunii”), numită iniţial Sud, i-a dăruit un fiu, pe Ninurta. Enlil este cel care le-a adus oamenilor agricultura, în timp ce fratele său, Enki, i-a învăţat păstoritul. Fiind moştenitorul lui An şi locţiitorul acestuia pe Pământ, Enlil moştenea nu doar tronul ceresc, ci şi toate epitetele şi funcţiile tatălui său, cel mai important fiind cel de „tată al zeilor”. Deşi se considera că a vrut să distrugă oamenii prin diferite molime şi un potop, în general era privit ca un zeu benefic. Era numit „taurul”, „leul” sau „păstorul”. Se afla într-un permanent conflict cu fratele său, în lupta pentru supremaţie. A fost regele Pământului, detronându-şi fratele, care a fost exilat pe planeta noastră. După ce l-a ucis pe Enki, Marele Şarpe, Enlil a fost luat pe planeta lor de către An, lăsând Terra în mâinile fiului lui Enki, Marduk. În consiliul zeilor, Enlil stătea la dreapta tatălui său, iar Enki în partea stângă. În trinitatea hinduşilor el este Vişnu, Brahma şi Şiva fiind An şi Enki ai sumerienilor. Textele sacre ale hinduşilor spun că una dintre încarnările lui Vişnu a fost omul-leu Naraşima. Iar leul era unul dintre epitetele lui Vişnu. Ca zeu al furtunii, rege al zeilor şi ucigaş al dragonului, îl putem identifica şi cu Indra.
În panteonul babilonian şi asirian, Adad era zeul furtunii. Era numit Işkur de sumerieni, Hadad de canaanieni şi Ramman de akkadieni. Pentru sumerieni, Işkur era inspectorul Universului. Într-o rugăciune, este numit fiul lui An, fratele geamăn al lui Enki, marele taur, leul cerului şi domnul care călăreşte furtuna. Alte legende îl consideră fiul lui Nanna sau al lui Enlil. Soţia lui Işkur / Adad era Şala, zeiţa războiului şi a grânelor, indentificată cu constelaţia Fecioarei. De asemenea, a fost echivalat cu Teshub al hitiţilor. Animalul său era taurul. În Asiria, începând cu domnia lui Tiglath-Pileser I (1115-1077 î.Hr.), Adad a fost venerat împreună cu Anu. Ca fiu al lui An, frate al lui Enki şi zeu al furtunii, Işkur / Adad / Hadad / Ramman nu poate fi decât Enlil.
La hitiţi, Teshub era zeul furtunii, fiul lui Anu şi moştenitorul tronului ceresc. S-a luptat pentru tron cu şarpele Illuyanka, fiul exilatului Kumarbi, conducătorul Terrei. Cum povestea este foarte asemănătoare cu celelalte, putem trage concluzia că este vorba despre aceleaşi personaje.
În Canaan, Enlil era numit El sau Eli, prescurtare a akkadianului Ellil. Acesta era conducătorul zeilor, fratele lui Dagon (zeul apelor şi al fertilităţii). Între el şi nepotul său, Baal-Zephon, existau numeroase animozităţi, întocmai cum stăteau lucrurile între Enlil şi Marduk. Când canaanienii îl numeau El pe An al sumerienilor, Enlil era botezat Baal Hadad, nume care provine din epitetele babiloniene Bel şi Adad, ambele deţinute de Enlil. Baal Hadad s-a luptat pentru tron cu fratele său, zeul mării, întocmai ca Enlil cu Enki.
La egipteni, zeul furtunii şi al deşertului era Seth. Iniţial a fost considerat o entitate benefică. El era cel care a luptat alături de Ra împotriva şarpelui uriaş Apophis. În secolul al XXI-lea î.Hr., la sfârşitul Dinastiei a VI-a, odată cu apariţia cultului lui Osiris, Seth a fost discreditat, fiind transformat de adepţii lui Osiris într-un demon. Însă faraonul Nehsy din Dinastia a XIII-a i-a reabilitat zeului imaginea, în secolul al XVII-lea î.Hr. La fel ca restul popoarelor din antichitate, şi egiptenii spuneau aceeaşi poveste: Osiris a fost primul conducător al Pământului, fratele său mai mic, Seth, l-a ucis şi i-a luat tronul, fiind urmat de Horus, fiul lui Osiris. Seth reprezenta estul (dreapta) şi soarele, iar Osiris vestul (stânga) şi luna. Fără îndoială, Seth şi Osiris sunt cei doi fraţi ai sumerienilor, Enlil şi Enki.
Grecii au păstrat triada sumeriană însă l-au eliminat pe Anu / Ouranos, pentru a-i acorda mai mult credit noului conducător, Enlil. L-au numit Zeus şi-au dat, pe lângă domeniul pe care îl avea deja, Pământul, şi domeniul lui Anu, cerul. Iar Enki / Hades a primit lumea subterană. Cum pentru a completa triada mai era nevoie de un domeniu şi de o zeitate, grecii au creat o nouă imagine a lui Enki, pe care au numit-o Poseidon, care a primit apele. La fel ca la celelalte popoare, Zeus / Enlil şi-a păstrat funcţia de zeu al furtunii, fiind reprezentat întotdeauna cu fulgerul într-o mână. El e cel care l-a detronat pe anteriorul conducător al Pământului, Kronos. Era considerat tatăl zeilor deoarece, ca moştenitor al lui Anu şi reprezentant al acestuia pe Terra, primea nu doar tronul, ci şi titlurile tatălui său. Inclusiv pe cel de „tată al zeilor”. La fel stau lucrurile şi în Scandinavia unde Odin, devenit conducător suprem la sfârşitul războiului dintre cele două familii divine, Aesir şi Vanir, a fost considerat şi tatăl zeilor. Odin era zeul războiului, simbolurile lui fiind corbii, suliţa şi calul cu opt picioare. Atât Zeus cât şi Odin sunt nume alternative ale sumerianului Enlil.
În legenda creştină a lui Lucifer, acesta era primul înger sau fiul cel mare al lui Dumnezeu. Când a vrut să-şi detroneze tatăl, Lucifer s-a luptat cu fratele său mai mic, Mihail. După ce Lucifer a fost exilat pe Pământ, Mihail a devenit mâna dreaptă a lui Dumnezeu. În Cartea lui Enoh, Mihail este conducătorul arhanghelilor care i-au pedepsit pe îngerii Veghetori conduşi de Azazel. Iar în Kabbalah se spune că sufletul omului este împărţit în două: dreapta se numeşte Mihail iar stânga, Samael. Atât pentru creştini, cât şi pentru evrei şi musulmani, Mihail este un înger ocrotitor al oamenilor. Asocierea sa cu partea dreaptă, opoziţia sa faţă de Lucifer / Azazel / Samael care sunt nume ale lui Enki, îl indică pe Mihail ca fiind Enlil. Numele său este interpretat ca o interogaţie, „cine este ca Dumnezeu?”. Însă în numele său nu există niciun semn de întrebare, iar El nu înseamnă doar Dumnezeu, ci şi zeu sau zeu suprem. Prin urmare, o traducere mai corectă ar fi „cel ce este ca zeul suprem”. Fiind moştenitorul lui Anu şi reprezentantul său pe Pământ, cel ce primea toate titlurile şi funcţiile tatălui său, el era asemenea zeului suprem, Anu. Protestanţii timpurii, martorii lui Iehova şi adventiştii de ziua a şaptea consideră că el s-a încarnat în Iisus. În creştinism, Mihail este patronul războinicilor, al bolnavilor, al suferinzilor dar şi al câtorva munţi. În arta medievală, era reprezentat ţinând în mână o balanţă, cu care judecă sufletele morţilor, precum şi Cartea Vieţii.
Deşi miturile îl prezintă ca un zeu războinic, aprig ca o furtună, autoritar şi nemilos cu duşmanii săi, Enlil / Işkur / Adad / Ramman / El / Eli / Baal Hadad / Seth / Zeus / Vişnu / Odin / Mihail era privit de strămoşii noştri ca o divinitate benefică, protectoare a omenirii. Soarele, lumina, ziua, estul şi partea dreaptă, asociate cu Enlil reprezintă binele, în timp ce Luna, întunericul, noaptea, vestul şi partea stângă, asociate cu Enki, semnifică răul. De asemenea, elementele naturii, aflate în antiteză, au fost asociate cu aceeaşi doi zei. Pământul şi apa erau domeniile lui Enki, iar aerul şi focul ale lui Enlil. Era numit „taur” sau „leu”, epitete ce indică rolul său de zeu conducător, dar şi forţa sau ferocitatea sa. Fiind un zeu ce venea din cer, adică zburând pentru strămoşii noştri, pasărea a devenit simbolul său, indiferent dacă vorbim despre vulturul lui Zeus, vulturul lui Vişnu, corbii lui Odin, sau aripile arhanghelului Mihail. Rege al Pământului şi viitor împărat în Cer, Enlil este cel care le-a adus oamenilor agricultura. Asociat cu furtuna datorită caracterului său războinic, Enlil era fiul ascultător, cel care făcea voia tatălui său.
Hinduşii consideră că el s-a încarnat în Krişna. Pentru tibetani, Shvetaketu, regele paradisului de la Tushita, s-a reîncarnat în India în prinţul Siddhartha Gautama, care a devenit Buddha. Cum era un singur rege în cer, indiferent de modul în care îl denumeau oamenii, iar vieţile lui Krişna şi Buddha au decurs într-un mod asemănător, putem considera că el era Enlil. Dar viaţa lui Iisus a fost, de asemenea, asemănătoare cu cea a predecesorilor lui. Conform logicii, Duhul Sfânt care s-a întrupat în el la botez ar trebui să fie acelaşi Enlil. Să vedem dacă găsim indicii care să ne ducă la această concluzie.
Toţi cei patru evanghelişti susţin că Iisus a dus o viaţă obişnuită, de tâmplar, până pe la vreo 30 de ani, când a fost botezat. Doar Luca îl transformă într-un copil precoce, care la 12 ani îi uimea pe învăţaţii din templu cu înţelepciunea sa. Deoarece această poveste nu apare nici în celelalte trei evanghelii canonice, nici în cele apocrife, nu avem niciun motiv să o considerăm adevărată. Ci doar o încercare a evanghelistului Luca de a-l prezenta pe Iisus ca un adevărat Dumnezeu pe Pământ, de la naştere până la înălţare. Punctul comun al tuturor evangheliilor este faptul că Iisus şi-a început propovăduirea şi minunile după ce a intrat în el Duhul. Până atunci el nu s-a crezut fiul lui Dumnezeu, nu a vorbit despre împărăţia cerurilor, nu a vindecat pe nimeni, nu a exorcizat şi nici nu a înviat vreun mort. Toate aceste minuni pot fi puse doar pe seama Duhului Sfânt, care intrase în corpul tâmplarului Iisus. De asemenea, putem pune pe seama Duhului şi vorbele lui Iisus, parabolele şi învăţăturile sale. Deoarece, repet, doar după ce a intrat Duhul în el, Iisus a început să predice, să vorbească în parabole şi să dea sfaturi.
- După Evanghelia lui Ioan, „Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi”. Cuvântul reprezintă autoritatea. Pentru sumerieni, Enlil era sursa supremă de autoritate pe Pământ. Pentru egipteni, zeul conducător Ra şi-a tăiat singur falusul, din care au căzut picături de sânge ce au dat naştere la două personificări ale intelectului: Hu („autoritate”) şi Saa („intelect”). Ra era An al sumerienilor, iar cei doi copii ai săi nu pot fi decât autoritarul Enlil şi zeul înţelepciunii şi al inteligenţei, Enki. Aşadar, din nou întâlnim atribuită lui Enlil autoritatea simbolizată de Cuvânt. În plus, eonii gnosticilor sunt numiţi „cuvinte” la episcopul Irineu şi în Tratatul Tripartit.
- Pentru gnosticii setieni, eonul Seth s-a reîncarnat în Iisus. Acest eon era zeul vechilor egipteni, Seth, numit Enlil de către sumerieni.
- Pentru restul gnosticilor, eonul Hristos a coborât din cer, s-a împreunat cu sora sa, Sophia, şi a intrat în corpul omului Iisus. Pentru ei, Hristos era Duhul Sfânt din evanghelii sau Seth al setienilor. Însă numele Hristos sau Christos seamănă foarte mult cu indianul Krişna sau Chrishna, ceea ce ne duce cu gândul la aceeaşi entitate.
- Iisus era numit „leul lui Iuda”. Enlil era numit în Mesopotamia „leul”. Oraşul egiptean Pi-Ramses, unde era venerat Seth, se mai numea „oraşul leului”, ceea ce îl identifică pe zeu cu respectivul animal. Seth este numele egiptean al lui Enlil, ceea ce întăreşte această idee. La hinduşi, Şiva este reprezentat cu un leu sub picioare. Cum Şiva este Enki, inamicul lui Vişnu / Enlil, această reprezentare indică superioritatea sa asupra fratelui său. De asemenea, Iştar, fiica lui Enki, era reprezentată călcând pe lei, din acelaşi motiv.
- Iisus era numit „păstorul cel bun” iar Krişa era adesea reprezentat ca păstor. Unul dintre epitetele lui Enlil era „bunul păstor”.
- Iisus era numit „regele iudeilor”. Iisus mai era numit şi Hristos, care înseamnă „cel uns”. În acele vremuri erau unşi doar regii. Pentru sumerieni, Enlil era regele, titlu redat şi de numărul său, 50.
- În Bhagavad-Gita, Krişna spune că el se întrupează de câte ori Legea slăbeşte şi se întăreşte nelegiuirea. În Evanghelia după Matei, Iisus declară: „să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (5:17). În principiu, o idee asemănătoare în ambele cazuri.
- Iisus spunea că regatul său este în ceruri. Acolo era regatul lui Enlil, pe care îl moştenea de la tatăl său.
- În Evanghelia după Matei, Iisus stă la dreapta puterii. La Marcu, el a urcat la cer şi şade la dreapta lui Dumnezeu. Pentru sumerieni, Enlil era cel care stătea la dreapta lui An.
- În Talmud, Iisus este considerat fiul soldatului roman Pandira. Deşi evreii au încercat să ascundă prin această afirmaţie originea divină a tatălui lui Iisus, în egipteană, pandira se scrie pa-ntr-ra, care înseamnă „zeul Ra”. Ra, aşa cum am văzut, era sumerienul An, tatăl lui Enlil.
- Numele real al lui Iisus, Yahshua, a fost tradus eronat de către evrei, în speranţa că şi creştinii le vor adopta zeul. Varianta oficială este că numele lui se interpretează ca „Yahweh este salvarea”. Într-adevăr, creştinismul l-a adoptat pe dumnezeul evreilor, deşi acesta nu era dumnezeul despre care vorbea Iisus.Noul Testament nu foloseşte nici măcar o singură dată numele Yahweh. Dimpotrivă, îl numeşte Satan pe Yahweh / Marduk. Numele Yahshua este compus din Yah (prescurtarea de la Yahweh şi zeul original al lunii la vechii egipteni) şi shua, care înseamnă „plâns”. Yahshua se traduce „plânsul lui Yahweh” sau, şi mai corect, „cel ce îl face pe Yahweh să plângă”. Adică duşmanul lui Yahweh / Marduk, care nu poate fi decât Enlil.
- Se spune că la moartea lui Buddha, şarpele şi pisica au fost singurele creaturi care nu au plâns. În aceste animale îi recunoaştem pe Marduk şi Iştar, inamicii lui Enlil.
- Zeul Shvetaketu a intrat în fecioara Maya, mama lui Buddha, sub forma unei raze în cinci culori. Numărul 5 era important pentru Enlil. A cincea planetă din sistemul nostru solar (numărând din exterior către Soare) este Jupiter, iar zeul Jupiter era numele latin al lui Enlil. După cum ne indică unele picturi medievale, se credea că Maria a fost inseminată de Duhul Sfânt printr-o rază ieşită dintr-un OZN. Majoritatea picturilor din acea perioadă prezintă OZN-uri în jurul lui Iisus, de la naşterea până la crucificarea lui.
- Despre Buddha se spune că a ucis un dragon. Enlil l-a ucis pe Enki, supranumit „balaurul” sau „Marele Şarpe”.
- Krişna s-a retras în pustiu, pentru a medita. Buddha a făcut acelaşi lucru. Acolo, el a fost ispitit de către demonul Mara. Iisus s-a retras în pustiu, unde a fost ispitit de diavol.
- Evanghelia după Matei anunţă că toate neamurile Pământului îl vor vedea pe Iisus „venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (24:30). Ideea se repetă în 26:64, unde el va fi văzut „şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului”. Unul dintre epitetele lui Baal-Hadad, Enlil la canaanieni, era „călăreţul norilor”.
- Iisus afirmă că a mai trăit şi cu mult timp înainte de această viaţă, susţinând că Avraam a văzut ziua lui şi s-a bucurat. Ziua lui nu înseamnă neaparat aniversarea lui, ci şi ziua în care el a obţinut ceva important, ziua în care a devenit victorios. Conform Vechiului Testament, Avraam a fost martorul distrugerii Sodomei şi Gomorei. Acel episod a fost cel mai important din viaţa lui Enlil. În urma atacului său nuclear asupra locului în care se ascundea Enki, Enlil a devenit în final victorios, după mii de ani de război.
- Iisus susţine că l-a văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Enlil, care a cauzat căderea / exilul fratelui său.
- Când era împreună cu ucenicii în corabie, Iisus a oprit furtuna care le ameninţa vieţile, certând-o (Matei 8:26). Acelaşi episod este prezent şi la Marcu: „Şi el, sculându-se, a certat vântul şi a poruncit mării: Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare.” (4:39). Când Iisus a mers pe apă până la ucenicii săi, vântul s-a oprit după ce a ajuns în corabie (Matei 14:32, Marcu 6:51). Evangheliile relatează şi uimirea oamenilor în faţa celui care avea putere asupra furtunii: „iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este acesta că şi vânturile şi marea ascultă de el?” (Matei 8:27). Cine putea avea putere asupra furtunii dacă nu zeul ei, Enlil?
- Evanghelia după Marcu 3:17 ne spune despre fraţii Iacov şi Ioan că Iisus „le-a pus lor numele Boanerghes, adică fii tunetului.” Nu putem şti ce l-a determinat pe Iisus să îi numească astfel pe cei doi, cum nu putem şti nici legătura lor cu furtuna. Alta în afară de Enlil, zeul furtunii, ale cărui arme erau tunetul şi fulgerul.
- Iisus spunea că a venit pe Pământ pentru a face voia tatălui. Enlil era fiul ascultător, care făcea întotdeauna voia tatălui său, An / Anu. Simbolul creştinismului este crucea, simbolul lui An în Sumer.
- În Evanghelia după Matei 10:34, Iisus declara: „nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.” Enlil era zeul războiului. În Evanghelia după Toma, el afirma: „Poate că oamenii cred că am venit să aduc pacea pe pământ. Ei nu cunosc că am venit să arunc dezbinare peste lume: foc, sabie şi război.” şi „am aruncat foc pe pământ, şi iată, îl veghez până ce izbucneşte.” Enlil era un zeu războinic iar focul, unul dintre elementele sale.
- Evangheliile susţin că demonii ştiau cine este Iisus (mai exact, Duhul din corpul lui), iar el le cerea să tacă, pentru a nu-l da de gol. „Iar duhurile cele necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea lui şi strigau, zicând: Tu eşti fiul lui Dumnezeu. Şi el le certa mult ca să nu-l dea pe faţă.” (Marcu 3:11-12); „Din mulţi ieşeau şi demoni, care strigau şi ziceau: Tu eşti fiul lui Dumnezeu. Dar el, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că ştiau că el este Hristosul.” (Luca 4:41); „Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-l ştiau că el e Hristos.” (Marcu 1:34). „Şi era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând: Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu. Şi Iisus l-a certat, zicând: Taci şi ieşi din el.” (Marcu 1:23-26) Cum de îl cunoşteau demonii? De ce le era frică de el? Şi de ce nu-i lăsa să-i decline identitatea? Dacă în Iisus era Enlil, e normal ca demonii, slujitorii lui Enki, să fie înfricoşaţi de cel mai temut duşman al lor.
- Evangheliile spun că, înainte de a muri, Iisus a strigat „Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” Tot evangheliile recunosc că „unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: pe Ilie îl strigă acesta.” Din moment ce oamenii vremii se gândeau la Ilie, înseamnă că, pentru ei, Eli nu însemna „Dumnezeul meu”, aşa cum vrea evanghelistul să ne facă să credem. Numele original al profetului Ilie este Elijah, destul de asemănător cu Eli. Însă, în religia canaaniană sau levantină, El / Eli era numele zeului suprem. Acest nume este prescurtarea akkadianului Ellil, numit de sumerieni Enlil. Aşadar, Iisus nu îl striga pe Dumnezeu, ci pe Enlil. De unde deducem că Duhul Sfânt / Enlil a părăsit corpul tâmplarului Iisus, înainte ca acesta să se stingă, lăsându-l să moară în chinuri pentru un scop pe care nu şi l-a dorit. După ce Duhul l-a părăsit, Iisus a murit, apoi a avut loc un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului, a despicat pietrele şi a deschis mormintele. Cum templul cu pricina era al lui Yahweh / Marduk, doar duşmanul acestuia, Enlil, ar fi putut să-i provoace asemenea pagube.
Credinţa generală este că Iisus reprezintă binele absolut. El era cel care îndemna la pace şi iubire. Însă Noul Testament ascunde şi o altă faţă a lui, mai puţin cunoscută omului de rând. Iată câteva dintre cuvintele şi faptele sale, care nu se potrivesc cu imaginea sa de pacifist şi propovăduitor al iubirii:
- Iisus declară că nu a venit să aducă pacea, ci sabia, războiul şi focul: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.” (Evanghelia după Matei 10:34); „Poate că oamenii cred că am venit să aduc pacea pe pământ. Ei nu cunosc că am venit să arunc dezbinare peste lume: foc, sabie şi război.” (Evanghelia după Toma); „Am aruncat foc pe pământ, şi iată, îl veghez până ce izbucneşte.” (Evanghelia după Toma). Nu doar a afirmat aceste lucruri, ci şi-a şi îndemnat ucenicii să se înarmeze: „Şi el le-a zis: Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot aşa şi traista, şi cel ce nu are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere. Căci vă spun că trebuie să se împlinească întru mine Scriptura aceasta: «Şi cu cei fără de lege s-a socotit», căci cele despre mine au ajuns la sfârşit. Iar ei au zis: Doamne, iată aici două săbii. Zis-a lor: Sunt de ajuns.” (Evanghelia după Luca 22:36-38)
- Iisus afirmă că a venit să dezbine, nu să unească: „Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare.” (Evanghelia după Luca 12:51); „Ei nu cunosc că am venit să arunc dezbinare peste lume.” (Evanghelia după Toma); „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.” (Evanghelia după Matei 10:35).
- Iubeşte-ţi aproapele, dar cu limită: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine.” (Evanghelia după Matei 10:37).
- Iisus urăşte şi îndeamnă la ură: „Dacă vine cineva la mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul meu.” (Evanghelia după Luca 14:26); „Cine nu-şi va urî tatăl şi mama nu poate ajunge un ucenic al meu. Şi cine nu-şi urăşte fraţii şi surorile şi nu-şi poartă crucea ca şi mine, nu va fi vrednic de mine.” (Evanghelia după Toma); „Cine nu-şi va urî tatăl şi mama ca şi mine, nu poate deveni un ucenic al meu. Şi cine nu-şi va iubi tatăl şi mama ca şi mine, nu poate deveni un ucenic al meu.” (Evanghelia după Toma); iar Evanghelia după Filip susţine că Hristos i-a urât pe înţelepţii care l-au încercat, deoarece aceştia nu erau cu adevărat înţelepţi.
- Scriitorul romano-catolic Alfonsus Liguori, canonizat ca sfânt de către papa Pius al XIV-lea în 1839 şi declarat doctor al bisericii catolice de către papa Pius al IX-lea, a descris o scenă în care un păcătos a văzut două scări către cer. La capătul uneia a zărit-o pe Maria, iar la capătul celeilalte, pe Iisus. Când a vrut să urce spre Iisus, a văzut faţa mânioasă a acestuia, s-a speriat şi a căzut. Acelaşi scriitor susţinea că păcătosul care îndrăzneşte să meargă direct la Iisus trebuie să păşească înaintea lui cu teamă de mânia sa. Ideile lui Liguori nu par a fi absurde, deoarece mânia lui Iisus este prezentă şi în Biblie. În Evanghelia după Marcu 3:5, Iisus îi privea pe oameni cu mânie. În Evanghelia după Luca9:38-41, atunci când un om i-a cerut să-i salveze fiul posedat, Iisus a răbufnit: „o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi? Adu aici pe fiul tău.” După cum susţine Biblia, Iisus îşi făcuse un obicei din a certa şi jigni oamenii, numindu-i „neam necredincios” (Marcu 9:19), „neam viclean şi desfrânat” (Matei 12:39), „neam necredincios şi îndărătnic” (Matei 17:17), „neam viclean şi adulter” (Matei 16:4). Pe apostolul Petru l-a numit chiar „satană” (Matei 16:23, Marcu 8:33). Ba, mai mult, el certa şi demonii pe care îi exorciza, dar şi vântul.
- Evangheliile după Matei (21:19) şi Marcu (11:14) afirmă că Iisus a blestemat un smochin, deoarece îi era poftă de smochine, iar sărmanul pom nu avea roade în acel moment.
- Iisus declară că postul, rugăciunea şi pomana nu sunt benefice: „Dacă postiţi, aduceţi păcat asupra voastră, dacă vă rugaţi, veţi fi osândiţi şi dacă daţi pomeni, veţi face pagubă sufletelor voastre.” (Evanghelia după Toma).
- Respectul pentru tradiţii şi pentru familie nu face doi bani, din punctul de vedere al lui Iisus: „Un altul dintre ucenici i-a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc şi să îngrop pe tatăl meu. Iar Iisus i-a zis: Vino după mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor.” (Evanghelia după Matei 8:21-22).
- Iubeşte-ţi aproapele, dar… stai departe de el. Iisus îndeamnă la îndepărtarea de oameni: „Dacă nu vă îndepărtaţi de lume, nu veţi afla Împărăţia.” (Evanghelia după Toma).
- Iisus nu ajuta pe oricine, ci doar pe evrei: „În calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi; ci mai degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel.” (Matei 10:5-6); „Căci îndată auzind despre el o femeie, a cărei fiică avea duh necurat, a venit şi a căzut la picioarele lui. Şi femeia era păgână, de neam din Fenicia Siriei. Şi îl ruga să alunge demonii din fiica ei. Dar Iisus i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii. Căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.” (Evangelia după Marcu 7:25-27).
- Iisus confirmă existenţa mai multor zei: „Unde se află trei zei, aceştia sunt zei. Unde sunt doi sau unul, eu sunt cu ei.” (Evanghelia după Toma); „Unde se află trei zei, aceştia sunt fără Dumnezeu, şi unde este unul singur, eu am spus că eu sunt cu el.” (Papirusurile Oxyrhynchus)
- Iisus îi consideră pe oameni robi, pregătindu-le jugul său, asemenea unor animale: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul meu e bun şi povara mea este uşoară.” (Evanghelia după Matei 11:29-30); „Veniţi la mine, căci jugul meu este uşor şi domnia mea blândă, iar voi veţi afla odihnă.” (Evanghelia după Toma)
- Deşi Biserica se chinuie din răsputeri să ne convingă de faptul că Iisus ar fi rămas cast, se pare că avea o iubită: „Iar însoţitoarea Mântuitorului este Maria Magdalena. A iubit-o pe ea mai mult decât pe toţi ucenicii. Şi pe ea, el a sărutat-o chiar.” (Evanghelia după Filip).
- Iisus le vorbea oamenilor în parabole, nu pentru a-l înţelege mai bine, ci pentru a nu-l înţelege deloc. „Iar când a fost singur, cei ce erau lângă el, împreună cu cei doisprezece, îl întrebau despre pilde. Şi le-a răspuns: Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde, ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi.” (Marcu 4:10-12). Aşadar, doar cei aleşi de el aveau parte de învăţături secrete, restul fiind nevoiţi să se mulţumească cu poveşti pe care nu le pricepeau, pentru a nu fi iertaţi.
- În Evanghelia după Toma se povesteşte că, la un moment dat, Iisus şi-a întrebat ucenicii cu cine îl aseamănă. Petru a spus că îl aseamănă cu un înger, Matei cu un filosof iar Toma a răspuns că nu poate spune. Iisus l-a luat pe cel din urmă deoparte şi i-a spus la ureche trei cuvinte. Curioşi, ceilalţi apostoli au vrut să afle ce taină i-a încredinţat Învăţătorul lor.
Răspunsul lui Toma a fost unul surprinzător nu doar pentru ei, ci şi pentru noi: „Dacă v-aş spune unul dintre lucrurile pe care el mi le-a spus, aţi lua pietre şi le-aţi arunca în mine, şi un foc ar ieşi din pietre şi v-ar pârjoli.” Ce secret i-a încredinţat Iisus lui Toma, care să-i facă pe apostoli să încerce să-l omoare pe fratele lor, sub acuzaţia de blasfemie? Să-şi fi declinat Hristos adevărata identitate? Aşa s-ar explica de ce Toma a folosit focul ca pedeapsă divină, simbolul lui Enlil.
Aceste câteva exemple ne arată un Iisus care dezbină, îndeamnă la ură, blesteamă, ceartă, face sex, a venit pentru a aduce războiul, ajută oamenii după criterii rasiale şi nu urmăreşte mântuirea oamenilor. Un Iisus total diferit faţă de cel pe care îl ştim: unul iertător şi blând, propovăduitor al păcii şi iubirii. Pe lângă aceste două personalităţi ale lui Hristos, mai există şi destule contradicţii în vorbele sale:
- „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” (Matei 5:9); „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.” (Matei 10:34).
- „Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” (Matei 5:39); „Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.” (Matei 7:19).
- „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5:17); „Atunci au venit la el ucenicii lui Ioan, zicând: Pentru ce noi şi fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc?” Iar Iisus le-a răspuns: „Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; alminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună.” (Matei 9:14-17).
- „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.” (Matei 5:22); „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.” (Matei 10:35).
- „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui.” (Matei 6:24); „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.” (Matei 22:21).
- „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” (Matei 7:1); „Când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Matei 19:28).
- „Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, oare el îi va da şarpe?” (Matei 7:9-10); „Un altul dintre ucenici i-a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc şi să îngrop pe tatăl meu. Iar Iisus i-a zis: Vino după mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor.” (Matei 8:21-22).
- „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.” (Matei 19:5-6); „Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.” (Matei 19:29).
- „Ci mai întâi Evanghelia trebuie să se propovăduiască la toate neamurile.” (Marcu 13:10); „În calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi; ci mai degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel.” (Matei 10:5-6).
- „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 22:39); „Căci îndată auzind despre el o femeie, a cărei fiică avea duh necurat, a venit şi a căzut la picioarele lui. Şi femeia era păgână, de neam din Fenicia Siriei. Şi îl ruga să alunge demonii din fiica ei. Dar Iisus i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii. Căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.” (Marcu 7:25-27).
- „Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui.” (Matei 12:25); „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.” (Matei 10:35).
- „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.” (Matei 5:3); „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii.” (Matei 10:16).
- „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.” (Matei 15:4); „Şi i-au zis unii: Iată mama ta şi fraţii tăi şi surorile tale sunt afară. Te caută. Şi, răspunzând lor, le-a zis: Cine este mama mea şi fraţii mei?” (Marcu 3:32-33).
- „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta.” (Ioan 18:36); „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.” (Matei 5:5).
- „Căci Moise a zis: «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta», şi «cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească».” (Marcu 7:10); „Dacă vine cineva la mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul meu.” (Luca 14:26); „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine.” (Matei 10:37).
- „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere.” (Matei 11:27); „Din mulţi ieşeau şi demoni, care strigau şi ziceau: Tu eşti fiul lui Dumnezeu. Dar el, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că ştiau că el este Hristosul.” (Luca 4:41); „Iar duhurile cele necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea lui şi strigau, zicând: Tu eşti fiul lui Dumnezeu.” (Marcu 3:11); „Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-l ştiau că el e Hristos.” (Marcu 1:34); „Şi era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând: Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.” (Marcu 1:23-24).
- „Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri.” (Matei 23:9); „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru.” (Ioan 8:44).
- „Cine nu-şi va urî tatăl şi mama ca şi mine, nu poate deveni un ucenic al meu. Şi cine nu-şi va iubi tatăl şi mama ca şi mine, nu poate deveni un ucenic al meu.” (Evanghelia după Toma)
Cum se explică cele două feţe ale lui Iisus şi contradicţiile din vorbele sale, ce ne duc cu gândul la o dublă personalitate? Cei mai mulţi pun aceste lucruri pe seama erorilor umane, a evangheliştilor care au scris din auzite. Dar dacă aceste contradicţii pot fi explicate şi altfel? Dacă în corpul tâmplarului Iisus au locuit pentru o perioadă două spirite, al lui şi al lui Enlil?
Dacă reuşim să vedem imaginea pacifistă a lui Iisus şi pe cea războinică a lui Enlil într-o singură persoană, se pot explica toate contradicţiile sale. Invadarea corpului lui Iisus de către spiritul lui Enlil nu implică o posedare în sensul malefic al cuvântului, când entitatea energetică preia controlul absolut asupra corpului. Cei doi au convieţuit în acelaşi trup, în acelaşi mod în care Ida Kannenberg din Hillsboro declara că a convieţuit cu entitatea Hweig. Între ei aveau loc şi discuţii, fărăr îndoială doar la nivel mental. De aceea ni se spune în Biblie că, în grădina Ghetsimani, înainte de a fi arestat, Iisus s-a rugat în singurătate de trei ori, sufletul său fiind întristat până la moarte. Era speriat, ştiind că se apropie momentul morţii lui. Când se ruga, de fapt vorbea cu Enlil, care încerca să-l convingă să-şi ducă misiunea până la capăt, încurajându-ş şi asigurându-l că vor trece împreună peste acest moment. Întristarea lui Iisus a apărut după ce s-a întors de pe munte, unde a dialogat cu două persoane coborâte dintr-un „nor”, despre care apostolii credeau că ar fi Moise şi Ilie. Cel mai probabil, atunci i s-au transmis noile ordine de „sus”, adică faptul că va fi ucis. Evanghelia lui Iuda susţine că, după acest episod, Iisus i-a cerut lui Iuda să îl dea pe mâinile romanilor, pentru a-şi îndeplini misiunea. Planul a funcţionat iar Enlil l-a părăsit pe tânărul tâmplar chiar înainte de a muri, ceea ce l-a făcut pe Iisus să strige: „Eli, Eli, pentru ce m-ai părăsit?”
Cum a reuşit Enlil să se decorporalizeze şi să invadeze trupurile lui Krişna, Buddha şi Iisus? Lui Ruth Montgomery, entităţile cu care era în legătura i-au explicat că abilităţile lor nu se bazează pe altceva decât pe cunoaşterea unor legi ale Universului pe care noi, oamenii, încă n-am apucat să le descifrăm. Aceasta le permite, de exemplu, să dezintegreze şi să reasambleze corpuri solide, după dorinţa lor, să călătorească prin spaţiu doar cu puterea gândului şi să se decorporalizeze. Contactatei Betty Luca i-au transmis că reuşesc să penetreze obiecte solide (cum ar fi un corp uman) „prin controlul nivelurilor de vibraţie; e o operaţie foarte simplă, aceste structuri sunt foarte laxe”. Mai detaliat, prin suprapunerea unei unde complementare, a energiilor disipate cu această ocazie. Chiar dacă pentru noi, oamenii, acest lucru este dificil de înţeles, pentru ei nu pare prea complicat. Procedeul este probabil asemănător celui descris de Brad Staiger: undeva în spaţiu (pe o navă imensă sau pe o altă planetă), într-un cilindru dintr-un material asemănător cu sticla, se află în stare de animaţie suspendată corpul celui care alege să se încarneze în corpul unui pământean.
Dacă Enlil avea capacitatea de a realiza aceste posedări, care era scopul lor? Din câte ne dezvăluie miturile, Enlil a fost regele Pământului până în momentul în care şi-a ucis fratele, pe Enki. Drept urmare, tatăl său, Anu, l-a luat pe planeta de baştină, lăsându-l conducător al Terrei pe Marduk, fiul lui Enki. Însă, pentru a fi sigur că regulile lui vor fi respectate, Anu a lăsat câţiva dintre ai lor în apropierea Pământului, pentru a-i supraveghea pe Marduk şi ai lui. Văzând că influenţa lui Marduk creşte îngrijorător pe suprafaţa întregii planete, Anu l-a trimis pe Enlil pe Pământ pentru a crea noi culte religioase, care să diminueze influenţa malefică a lui Marduk. Acesta este motivul pentru care Krişna afirma că se întrupează de câte ori Legea (lui Anu) slăbeşte şi se întăreşte nelegiuirea, iar Iisus că a venit ca să împlinească Legea. Cum aceste noi culte erau corupte de adepţii lui Marduk, Enlil era nevoit să se întoarcă de mai multe ori. A ales să se întoarcă pe ascuns, întrupându-se în corpurile unor muritori, din cauza promisiunii făcute de Anu: Marduk va conduce Pământul fără ca Anu sau Enlil să intervină, atât timp cât acesta va respecta regulile. Cum Marduk a găsit o cale de a „fenta” regulile lui Anu şi de a se impune fără a le încălca, intervenţia lui Enlil nu ar fi fost justificată. Dar, la fel ca nepotul său, şi el a găsit o modalitate de a ocoli Legea…
Krişna, Buddha şi Iisus nu au fost singurii muritori în care s-a încarnat spiritul lui Enlil. Noul Testament ne spune că, de ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a coborât cu un vuiet „ca de suflare de vânt ce vine repede”, li s-a arătat tuturor sub forma unor „limbi ca de foc”, apoi a intrat în cei 12 apostoli „şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.” (Faptele Apostolilor 2:4). Ba, mai mult, toţi apostolii au căpătat puterea lui Iisus de a vindeca, de a exorciza, şi de a înfăptui alte minuni. Când un spirit intră în unii oameni care încep să vorbească apoi în limbi străine şi capătă brusc anumite capacităţi paranormale, nu putem vorbi decât despre o formă de posedare. 50 era numărul lui Enlil iar vântul şi focul, elemente asociate cu el.
Cu sute de ani înainte de Iisus au mai existat pe teritoriul actualului Israel două persoane cu puteri asemănătoare alor lui: Ilie şi Elisei.
În Cartea a Treia a Regilor, aflat lângă pârâul Cherit, Ilie Tesviteanul a fost hrănit de corbi de două ori pe zi cu pâine şi carne. După ce pârâul a secat, s-a dus în Sarepta, unde a locuit la o văduvă. Ilie a făcut în aşa fel încât făina şi uleiul femeii să nu se consume până când se va termina seceta. După ce copilul femeii a murit, Ilie l-a înviat. După trei ani, regina Izabela a hotărât să-i omoare pe proorocii Domnului. Însă Obadia, mai marele curţii regale, a ascuns o sută de prooroci: 50 într-o peşteră şi 50 în alta. Ilie a mers la regele Ahab şi i-a cerut un concurs între el şi 450 profeţi ai lui Baal, alături de 400 ai zeiţei Aşera. Atât Ilie cât şi proorocii adverşi şi-au ales câte un viţel, pe care l-au aşezat pe un rug. Fiecare trebuind să se roage la zeul său, iar „Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu.” Ilie a câştigat concursul deoarece „s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ.” Ca premiu, a ordonat să fie ucişi toţi proorocii lui Baal, iar „cerul s-a întunecat de nori şi s-a pornit vijelie şi ploaie mare.” Auzind de această întâmplare, Izabela s-a hotărât să-l ucidă pe Ilie. Acesta s-a ascuns în pustiu, unde un înger l-a trimis până la muntele Horeb. După 40 de zile şi 40 de nopţi de mers prin pustiu, Ilie a ajuns la respectivul munte, unde Domnul l-a anunţat că va trece prin faţa lui: „că iată Domnul va trece; şi înaintea lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul”. Apoi, Domnul l-a trimis la Damasc, pentru a-l încorona ca rege al Siriei pe Hazael, pe Iehu ca rege al Israelului iar pe Elisei din Abel-Mehola să-l numească prooroc în locul său. După un război între Siria şi Israel, în Cartea a Patra a Regilor, un înger îl trimite pe Ilie la regele Samariei, să-l anunţe că va muri, deoarece s-a rugat la Baal-Zebub. Aflând mesajul lui Ilie de la soli, „regele a trimis la el o căpetenie peste cincizeci cu cei cincizeci ai lui”. La dorinţa lui Ilie, care se afla în vârful unul munte, un foc a coborât din cer şi i-a ars pe sol şi pe cei 50 de soldaţi ai săi. Regele a mai trimis o căpetenie cu 50 de soldaţi, care au avut aceeaşi soartă. Cum unii înţeleg mai greu, regele a trimis pentru a treia oară o căpetenie cu 50 de soldaţi. Însă Ilie le-a cruţat vieţile şi a mers cu ei la regele Ohozia, căruia i-a prezis că va muri. Mai târziu, după un drum la Betel şi la Ierihon, Ilie şi Elisei au plecat către râul Iordan, însoţiţi de 50 din fiii proorocilor. Ilie a lovit cu mantia sa apa, care s-a despărţit în două, trecând astfel pe malul celălalt, însoţit de discipolul său. Deodată a apărut un car şi cai de foc, care „a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer”. Elisei a ridicat mantia Învăţătorului său, a despărţit apa în acelaşi mod şi s-a întors la cei 50, care îl aşteptau. A înmulţit undelemnul unei văduve, a înviat un copil, a înmulţit mâncarea lucrătorilor unui câmp, a vindecat un lepros, l-a îmbolnăvit pe altul de lepră. Minuni asemănătoare celor înfăptuite de Ilie, dar şi de Iisus. Cum a căpătat Elisei acest dar, odată cu mantia lui Ilie? Răspunsul îl găsim tot în Biblie: „Iar după ce au trecut, a zis Ilie către Elisei: «Cere ce să-ţi fac, înainte de a fi luat de la tine». Iar Elisei a zis: «Duhul care este în tine să fie îndoit în mine!» Răspuns-a Ilie: «Greu lucru ceri! Dar de mă vei vedea când voi fi luat de la tine, va fi aşa; iar de nu mă vei vedea, nu va fi».” Aşadar, sursa minunilor înfăptuite de Ilie era Duhul din el. După ce Ilie a fost ridicat la cer, acel Duh a trecut în Elisei, care dintr-o dată a devenit capabil de a înfăptui miracole. Este posibil ca Duhul din Ilie şi Elisei să fie tot Enlil, la fel ca în cazurile lui Iisus, Buddha şi Krişna? Biblia oferă câteva indicii:
- Trei căpetenii cu câte 50 de soldaţi au venit la Ilie, Obadia a ascuns câte 50 de prooroci în două peşteri, 50 de fii ai proorocilor i-au însoţit pe Ilie şi Elisei la Iordan. 50 era numărul lui Enlil, adică rangul de rege.
- După uciderea proorocilor lui Baal, „cerul s-a întunecat de nori şi s-a pornit vijelie şi ploaie mare.” Când a trecut prin faţa lui Ilie, Domnul a venit într-o „adiere de vânt lin”. Înainte de adiere, a avut loc o „vijelie năprasnică”. Ilie a fost ridicat la cer într-un „vârtej de vânt”. Enlil era zeul furtunii, al ploii, al norilor şi al vântului.
- În timpul concursului cu proorocii lui Baal, „s-a pogorât foc de la Domnul”. Înainte să treacă Domnul prin faţa lui Ilie într-o „adiere de vânt lin”, a fost o vijelie, urmată de un cutremur şi de foc. La dorinţa lui Ilie, care se afla în vârful unul munte, un foc a coborât din cer de două ori, arzându-i pe soldaţi. Ilie a fost răpit într-un car cu cai de foc. Focul era elementul lui Enlil.
- Rivalii lui Ilie erau proorocii lui Baal-Zebub şi ai Aşerei. Baal-Zebub derivă din Baal-Zephon (Marduk), iar Aşera din Astarte (Iştar). Marduk şi Iştar erau duşmanii lui Enlil.
- Numele original al profetului Ilie este Elijah, iar al lui Elisei, Elişa. Ambele conţin numele Eli care, în religia canaaniană sau levantină, era numele zeului suprem. Acest nume este prescurtarea akkadianului Ellil, numit de sumerieni Enlil.
- În tradiţia creştină, sfântul Ilie are puterea de a deschide şi închide cerurile. Responsabil cu aducerea ploii, el străbate văzduhul în carul său. În mitologia românească, când demonii au urcat în cer, Dumnezeu i-a dat lui Ilie tunetul şi fulgerul, cu care acesta i-a aruncat pe demoni pe Pământ. De aceea este considerat un sfânt războinic. După slujba de sfântul Ilie, femeile ard busuiocul pe care l-au ţinut la icoane. Enlil este zeul furtunii, care i-a aruncat pe „demonii” lui Enki pe Pământ. Tunetul şi fulgerul erau armele sale iar focul, unul dintre simbolurile lui.
Probabil cea mai evidentă dovadă a încarnării lui Enlil în corpul unui muritor se întâlneşte în America de Sud, la incaşi. Preotul Jose de Acosta scria în The Natural and Moral History of the Indies ce a aflat de la incaşi despre începuturile lor: „Vorbesc în primul rând despre un potop care s-a petrecut în ţara lor… Indienii spun că toată lumea s-a înecat în revărsarea apelor”. O legendă din regiunea Cuzco afirmă că „pentru o vină nerostită, oamenii care trăiau în cele mai vechi timpuri au fost distruşi de creatorul lor… printr-un potop”. Un anume frate Molina nota în Relacion de las fabulas y ritos de los Yngas că potopul a ucis toţi oamenii: „Nicio vietate nu a supravieţuit, cu excepţia unui bărbat şi a unei femei care au rămas ascunşi într-o cutie. Iar când apele s-au retras, vântul i-a purtat… la Tiahuanaco, unde creatorul a început să refacă oamenii şi popoarele din acea regiune…” După potop, legendelor incaşilor, culese de Harold Osborne şi publicate în cartea South American Mythology, susţin că „omenirea trăia în dezordine; mulţi umblau goi, ca sălbaticii; nu aveau case şi nici alte locuinţe decât peşterile, de unde porneau şi adunau orice găseau de mâncare prin preajmă”. Pământul se afla în beznă din cauza dispariţiei Soarelui, societatea era sfâşiată de dezordini iar oamenii sufereau. La un moment dat „a apărut dintr-o dată, venind de la sud, un bărbat alb cu o statură impunătoare şi o atitudine autoritară. Acest om avea o putere atât de mare, încât transforma dealurile în văi şi din văi ridica dealuri înalte, făcând apa să curgă din piatră”. El le-a oferit oamenilor cunoştinţele necesare unei vieţi civilizate. Lui i se atribuie introducerea în Peru a unor cunoştinţe variate de medicină, metalurgie, agricultură, creştere a animalelor, artă a scrierii şi o înţelegere complexă a principiilor ingineriei şi arhitecturii. În secolul al XVI-lea, vicarul Francisco de Avila scria în tratatul A Narrative of the Errors, False Gods and Other Superstitions and Diabolical Rites in Which the Indians of the Province of Huarochiri Lived in Ancient Times că acest personaj „a făcut să apară terase şi câmpuri pentru culturi pe pantele abrupte ale râpelor, ridicând pereţi de sprijin care să le susţină. A făcut şi canale de irigaţie pentru a le uda… a colindat peste tot, realizând multe minunăţii”. Cel care a venit într-o vreme de haos pentru a readuce lumea pe calea cea dreaptă şi care mânuia arme teribile a fost considerat de băştinaşi stăpânul ştiinţei şi al magiei dar şi, aşa cum era de aşteptat, zeu. A fost numit de popoarele andine Viracocha, Illa, Huracocha, Con, Con Ticci, Kon Tiki, Thunupa, Taapac sau Tupaca. Pe lângă om de ştiinţă, arhitect, sculptor şi inginer, Viracocha era de asemenea învăţător şi vindecător. Se spune că „pe oriunde trecea îi vindeca pe toţi cei bolnavi şi le reda vederea celor orbi”. Primul cronicar spaniol care a consemnat legenda lui preciza că i-a fost povestită de indienii printre care ajunsese în călătoriile sale prin Anzi: „ei spun că acest om trecea pe şosea, înspre nord, făcând minuni la tot pasul, şi că nu l-au mai văzut. Peste tot îi sfătuia pe oameni cum să trăiască, le vorbea cu mare dragoste şi bunătate şi-i învăţa să fie buni şi să nu-şi facă rău unul altuia, ci să se iubească unii pe alţii şi să se arate miloşi toţi faţă de toţi. În cele mai multe locuri i se spunea Ticci Viracocha…” Într-o legendă consemnată de Harold Osborne în South American Mythology, Viracocha „mergea însoţit de o suită şi le vorbea băştinaşilor cu dragoste, numindu-i fiii şi fiicele lui. Peste tot pe unde trecea înfăptuia minuni. Pe bolnavi îi vindeca printr-o simplă atingere. Vorbea orice limbă mai bine decât localnicii, care îl numeau Thunupa, Tarpaca, Viracocha-Rapacha, Pachacan…”
Un om care a venit într-o vreme de haos pentru a readuce lumea pe calea cea dreaptă, care făcea minuni, vindeca bolnavii, răspândea mesaje de iubire şi a fost considerat zeu? Asemănarea cu Iisus este izbitoare. Şi nu doar referitor la faptele celor doi, ci şi la înfăţişare. Cronicarul din secolul al XVI-lea, Juan de Betanyos, afirma în Istoria şi legendele incaşilor că indienii îl descriau pe Viracocha ca fiind „un bărbat înalt, cu barbă, înveşmântat într-o robă albă care-i ajungea până la pământ şi pe care o purta strânsă cu o centură pe talie”. Într-un mit consemnat de John Hemming în The Conquest of the Incas, Thunupa-Viracocha era „un bărbat alb, înalt de statură, a cărui înfăţişare şi prezenţă stârneau mare admiraţie şi respect”. Alte legende ale peruanilor, culese de Harold Osborne şi publicate în South American Mythology, îl descriu pe zeu ca fiind „un bărbat alb, cu înfăţişare augustă, cu ochi albaştri, cu barbă, era sobru, puritan şi predica împotriva beţiei, a poligamiei şi a războiului”, ce purta o cusma (cămaşă fără mâneci) care îi ajungea până la genunchi, „un bărbat alb cu o statură impunătoare şi o atitudine autoritară” sau „un bărbat slab, de statură medie, cu barbă, îmbrăcat într-o mantie destul de lungă…”.
La fel ca Iisus, Viracocha călătorea înconjurat de adepţi. O legendă consemnată în Relacion anonyma de los costumbres antiquas de los naturales del Piru, citată în The Facts on File Encyclopaedia of World Mythology and Legend, susţine că Viracocha era însoţit de mesageri de două feluri: huaminca („soldaţii credincioşi”) şi hayhuaypanti („cei strălucitori”). Rolul lor era acela de a purta mesajul stăpânului lor „în toate colţurile lumii”, la fel ca apostolii lui Iisus.Pears Encyclopaedia of Myths and Legends: Oceania, Australia and the Americas din 1978 îi numeşte viracochas pe aceşti însoţitori: „atunci Con Ticci şi-a adunat adepţii, care se numeau viracochas” şi „Con Ticci le-a poruncit tuturor viracochas, în afară de doi, s-o ia spre est”. Aceeaşi denumire este folosită şi în miturile adunate de Harold Osborne: „aşadar acei viracochas au plecat în provinciile în care îi trimisese Viracocha”. O poveste asemănătoare este consemnată în Evanghelia după Luca, unde Iisus trimite 70 de apostolii înainte, cu el rămânând doar cei 12: „Iar după acestea, Domnul a ales alţi şaptezeci şi i-a trimis câte doi înaintea feţei Sale, în fiecare cetate şi loc, unde Însuşi avea să vină.” (10:1). După ce şi-a trimis adepţii înainte, aşa cum nota J. Alden Mason în The Ancient Civilizations of Peru, „Viracocha însuşi, cu cei doi adjuncţi ai săi, au călătorit spre nord… Au mers de-a lungul cordillerei, unul dintre adjuncţi pe drumul de pe coastă, celălalt pe la marginea pădurilor răsăritene… Creatorul s-a dus la Urcos, lângă Cuzco, unde a poruncit viitoarei populaţii să iasă dintr-un munte. A vizitat Cuzco, apoi şi-a continuat drumul spre nord, către Ecuador. Acolo, în provincia Manta, şi-a luat rămas bun de la poporul său şi, mergând pe valuri, a dispărut în largul oceanului”. Din câte ştim noi astăzi, singurul personaj care a mers pe apă a fost Iisus, aşa cum susţin evangheliile: „Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare” (Matei 14:25), „ Şi către a patra strajă a nopţii a venit la ei umblând pe mare şi voia să treacă pe lângă ei” (Marcu 6:48), „După ce au vâslit deci ca la douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, au văzut pe Iisus umblând pe apă şi apropiindu-Se de corabie, ei s-au înfricoşat” (Ioan 6:19). Juan de Betanzos înSuma y Narracion de los Incas are o altă variantă a întâmplării, însă cu acelaşi final miraculos: „Viracocha a plecat pe drumul său, chemând la el rasele de oameni… Când a ajuns în districtul Puerto Viejo, i s-au alăturat cei pe care-i trimisese înainte şi, după ce s-au reunit, a plecat pe mare împreună cu ei. Se spune că el şi oamenii lui mergeau pe apă la fel de uşor cum ar fi mers pe uscat”. Din nou întâlnim miracolul mersului pe apă, de această dată nu doar la zeu, ci şi la adepţii săi. N-ar trebui să ne mire prea mult faptul că Biblia narează un eveniment asemănător: apostolul Petru a mers şi el pe apă. Dar, din pricina îndoielii, s-a scufundat: „Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus” (Evanghelia după Matei 14:29).
Cum este posibil ca Viracocha şi Iisus să fie atât de asemănători, atât prin faptele lor cât şi prin aspectul fizic? Incaşii susţin că Viracocha a venit printre ei la scurt timp după potop, prin urmare cu multe mii de ani înainte de a se naşte Iisus. Dacă Iisus a fost posedat de spiritul lui Enlil, este posibil ca acelaşi lucru să se fi întâmplat cu câteva milenii înainte? Am văzut că a fost posibil în cazurile lui Krişna, Buddha, Ilie şi Elisei. Prin urmare, sunt şanse mari să se fi întâmplat acelaşi lucru şi cu Viracocha. Sau aici este vorba de zeu în propriul său corp, pe care îl folosea până să se retragă pe planeta sa natală? Ţinând cont că era înalt, bărbos, cu părul lung, ochi albaştri şi pielea albă, este posibilă şi această variantă.
În afară de similitudinea fantastică dintre faptele lui şi ale lui Iisus, mai există unele indicii care să ne ducă la acelaşi personaj, cel numit Enlil de sumerieni. Incaşii îl mai numeau şi Illa, nume care provine din aceeaşi rădăcină El / Il, care îl desemna pe Enlil. „Atitudinea autoritară” pe care o afişa ne duce cu gândul la acelaşi zeu, sursa supremă de autoritate pe Pământ. În centrul „frizei-calendar” de pe Poarta Soarelui din complexul Kalasasaya se află o reprezentare a lui Viracocha. Chipul său este aspru şi dur, pe cap poartă o tiară regală, impunătoare, iar în ambele mâini ţine câte un trăznet. Enlil era regele Pământului, titlu simbolizat şi de tiara sa regală, dar şi zeul furtunii, lucru redat şi de trăznetele din mâini. Particula ra din numele Viracocha semnifică funcţia sa de conducător, iar primele litere, vi, sunt identice cu cele ale numelui său indian, Vişnu. Pentru incaşi, Viracocha este cel care a provocat potopul. La sumerieni, Enlil era responsabil pentru acest lucru. În plus, în South American Mythology, Harold Osborne a consemnat un mit care ne oferă încă un indiciu important în dezvăluirea identităţii zeului: „Făcând multe minuni cu vorbele sale, a ajuns şi în regiunea Canas şi acolo, într-un sat numit Cacha… oamenii s-au ridicat împotriva lui şi l-au ameninţat cu pietre. Atunci, a îngenunchiat şi şi-a ridicat mâinile către cer ca şi cum ar fi cerşit ajutor în faţa primejdiei care-l păştea. Indienii afirmă că apoi au văzut un foc coborând din cer, care i-a înconjurat. Plini de frică, s-au dus la cel pe care-l ameninţaseră şi i-au cerut să-i ierte… Spun că focul s-a stins imediat, la comanda lui, deşi pietrele fuseseră arse de foc în aşa măsură, încât se făcuseră ca pluta, de puteai ridica bolovani mari cu o singură mână. Mai spun că după aceea a plecat din locul acela şi s-a dus la ţărmul mării. Aici s-a înfăşurat în mantia sa, a intrat în valuri şi a dispărut. Iată de ce i-au dat numele de Viracocha, care înseamnă «spuma mării»”. Sărim peste episodul biblic în care Iisus a participat la o nuntă în Cana Galileii, nume care seamănă cu Canas al aztecilor, şi remarcăm puterea zeului asupra focului. Cum focul era elementul lui Enlil, e de aşteptat ca acesta să se aprindă şi să se stingă la comanda stăpânului său. Remarcăm şi asemănarea cu întâmplările din Vechiul Testament, când Ilie a făcut să cadă foc din cer atât pentru a aprinde rugul în timpul concursului cu ceilalţi profeţi, cât şi pentru a ucide soldaţii veniţi să-l ducă la regele Ohozia. De asemenea, ne amintim o poveste asemănătoare din Noul Testament, când fariseii şi cărturarii au vrut să ucidă cu pietre o femeie vinovată de adulter. Iisus a salvat-o prin celebrele vorbe: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”. (Evanghelia după Ioan 8:7). Evreii au dat dovadă de înţelepciune alegând să lase pietrele jos, altfel ar fi avut parte probabil de acelaşi deznodământ ca aztecii din Cacha sau, mai grav, ca soldaţii regelui Ohozia.
Un caz în care ar putea fi vorba despre o posibilă posedare umană a aceluiaşi Enlil l-ar putea reprezenta faraonul Unas. Ultimul rege al celei de-a V-a Dinastii a Regatului Vechi, Unas se pare că a trăit între anii 2375 şi 2345 î.Hr. Din păcate nu ştim mare lucru despre acest faraon, în afara faptului că a construit o mică piramidă la Sakkara, în apropierea piramidei în trepte a lui Djoser. Principala inovaţie a piramidei lui Unas este apariţia primelor Texte ale piramidelor. Abia din a VI-a Dinastie faraonii au început să le copieze în piramidele lor, însă cea a lui lui Unas conţine texte care nu au fost incluse în copiile succesorilor săi. Cercetătorii au descoperit printre aceste inscripţii fraze care, deşi au fost scrise în egipteana veche, fac parte dintr-un dialect semitic. Ce caută un dialect semitic în textele egiptene din a V-a Dinastie, nimeni nu poate şti exact.
Textele nr. 273 şi 274 din piramida lui Unas preamăresc faptele faraonului în spaţiul cosmic: „Oasele zeilor Pământului tremură (…) când Unas apare (…)Unas este al puterilor domn, mama sa numele nu i-l cunoaşte. Gloria lui în ceruri sălăşluieşte, forţa lui este la orizont, ca Atum, tatăl său (…) Unas este taurul ceresc (…) pe Unas locuitorii cerului îl servesc (…) Unas este cel care judecă, cu el este cel al cărui nume este ascuns, în ziua uciderii Celui Mai Mare”. „Taurul ceresc” era unul dintre epitetele lui Enlil. „Al puterilor domn”, alături de faptul că locuitorii cerului îl servesc, îl indică pe acelaşi Enlil, moştenitorul tronului ceresc. Gloria sa din ceruri nu are niciun sens raportându-ne la un amărât de rege pământean. Însă, dacă este vorba despre „eroul” Enlil, cel care şi-a învins vicleanul frate după lupte îndelungate, afirmaţia ar putea căpăta sens. În altă parte, Unas este numit „ucigaşul şi devoratorul zeilor”, epitet care ne-ar putea duce cu gândul la aceeaşi victorie împotriva „zeului decăzut” Enki, fratele său cel mare, la fel ca şi „ziua uciderii Celui Mai Mare”. Acesta ar putea fi şi motivul pentru care „oasele zeilor Pământului tremură”, pasaj care se referă la supuşii lui Enki („stăpânul Pământului”). Atum-Ra este considerat tatăl lui Unas şi aici, dar şi într-un alt text: „Re-Atum, Unas vine la tine, un spirit indistructibil (…) fiul tău vine la tine, Unas vine la tine.” Atum-Ra era sumerianul An, tatăl lui Enlil. E drept că toţi regii egipteni se considerau fiii zeilor, însă este posibil ca măcar unii dintre ei să fi avut dreptate. „Cel al cărui nume este ascuns” se referă la acelaşi Ra, despre care miturile egiptene spuneau că avea un nume ascuns, pe care nu-l ştia nimeni, în afară de Isis (care l-a aflat în urma unei înşelăciuni). Unas judecă alături de tatăl său la fel ca Enlil la sumerieni sau Iisus la creştini. În încăperea sa funerară, textele îl numesc pe Unas „conducătorul bărcii solare”. În drumul său spre cer, el este „aidoma unui nor”. În hăul negru al spaţiului cosmic el cere ajutor, deoarece „mare-i singurătatea pe drumul făr’ de sfârşit către astre”. Deşi egiptologii au interpretat acest text ca o călătorie a faraonului în lumea de dincolo, după moarte, în realitate semnifică o călătorie fizică în spaţiul cosmic. „Barca solară” cu care se deplasa faraonul este vehiculul cu care străbătea cerul zeul Ra, adică o navă spaţială. Faraonul este prezentat ca un pilot al acestei nave, care zboară „aidoma unui nor” spre stele. Cum doar zeii conduceau aceste nave, nicidecum oamenii (fie ei şi regi), putem trage concluzia că Unas era considerat de către supuşii săi unul dintre zei. Şi nu orice zeu, ci tocmai regele Pământului, moştenitorul tronului ceresc. În textul nr. 332, regele spune: „Eu sunt acela ce scăpat-a de şarpele încolăcit, urcat-am într-o răbufnire de foc ce m-a învârtit în loc”. Din nou întâlnim victoria lui Unas asupra Şarpelui şi focul, ce ne duc cu gândul la acelaşi Enlil. Textul nr. 261 susţine următoarele: „Regele este o flacără, mergând înaintea vântului până la capătul cerului şi până la capătul Pământului (…) Regele călătoreşte prin văzduh şi străbate Pământul”. Şi aici găsim aceleaşi elemente asociate cu Enlil, focul şi vântul. Iar zborul lui Unas prin văzduh, „până la capătul cerului şi până la capătul Pământului”, se poate să fie mai mult decât o metaforă. Din păcate nu avem prea multe amănunte despre viaţa lui Unas, pentru a stabili cu exactitate dacă faraonul a fost într-adevăr încarnarea lui Enlil sau doar considerat astfel de către egipteni. Dar poate că arheologia ne va releva într-un viitor nu prea îndepărtat noi amănunte.
Dacă într-adevăr zeul Enlil / Işkur / Adad / Ramman / El / Eli / Baal Hadad / Seth / Zeus / Vişnu / Odin / Viracocha / Mihail a posedat corpurile lui Krişna, Buddha, Iisus, Ilie, Elisei şi Unas, istoria lumii este total diferită faţă de cea pe care o cunoaştem…
