| 
 
 
 
 Nu numai ţigările şi friptura de porc uzează motorul         vieţii. Treptat, specialiştii descoperă cu uimire ce legături strânse         există între universul nostru afectiv şi sănătatea inimii. O nouă         disciplină medicală, psihocardiologia, cercetează când şi         în ce fel frica, furia şi tristeţea ne ameninţă viaţa 
 
 O Piatră pe inimă 
 N-a fumat niciodată. Merge regulat la înot. Valorile colesterolului sunt în         ordine, tensiunea puţin sub limita normală. Corina Popa (numele e         schimbat) e un model de persoană sănătoasă. În pericol sunt alţii,         credea ea: fumătorii, supraponderalii, hipertensivii sau bolnavii de         diabet. Dar în vara anului 2007... Corina se prăbuşeşte la ea în casă,         cu dureri puternice în piept, în braţul stâng şi în maxilar. Vomită.         Fiica ei cheamă salvarea: se pare că e vorba de un infarct. La spital,         medicii nu-şi cred ochilor. Când examinează cu cateterul vasele         coronariene, căutând porţiuni îngustate sau obturări care în mod normal         constituie cauza unui infarct, nu găsesc nimic. Ţinând seama de vârsta         pacientei, 69 de ani, vasele de sânge sunt ireproşabile. Largi ca nişte         ţevi abia ieşite din fabricaţie. Abia după o ecografie, care pune în         evidenţă o deformare neobişnuită a inimii, medicii reuşesc să ajungă la         o concluzie: Corina Popa suferă de aşa-numitul"sindrom al inimii         zdrobite". "Din fericire", explică         ei, "boala nu reprezintă un pericol pentru viaţa pacientului,         însă primele simptome sunt identice cu ale infarctului. Cauza sunt         hormonii stresului, care paralizează pentru un scurt interval de timp         muşchiul inimii." Din discuţiile cu pacienta, reiese         că înainte de incident, ea se afla la capătul puterilor. Cu un an şi         jumătate în urmă, soţul ei murise de cancer pulmonar, după 45 ani de         căsnicie. Corina îl îngrijise zi şi noapte, fără să se cruţe, iar după         moartea lui, avusese luni întregi atacuri de panică. Pierderea         tovarăşului de viaţă o îmbolnăvise - îi zdrobise inima.
 Există câteva expresii populare         foarte plastice, care descriu o asemenea situaţie. Se spune: "Am o         piatră pe inimă" sau "Mi s-a oprit inima de frică" ori,         ca în cazul nostru: "Asta mi-a zdrobit inima". Între timp,         medicii au aflat cât adevăr ascund aceste zicale.
  Durerile sufleteşti pot omorî inimaOrganul situat dedesubtul sternului a fost considerat         multă vreme un exemplu de mecanism robust: o pompă de mărimea unui         pumn, care se contractă de aproximativ 100.000 de ori pe zi, lăsând să         treacă prin ea cam 7000 litri de sânge - volumul unei căzi de baie,         înmulţit cu 46. O pompă ce funcţionează în general fără necesităţi de         întreţinere, timp de mai multe decenii, cu condiţia ca ţevile ei de         alimentare să nu se înfunde, datorită unor influenţe genetice sau unui         mod de viaţă nesănătos - înţelegând prin asta fumatul, alimentaţia         bogată în grăsimi animale, sedentarismul. Acum câţiva ani, când primii         medici şi psihologi şi-au pus întrebarea dacă nu cumva suferinţele         psihice "atacă inima" literalmente, ei au fost întâmpinaţi cu         zâmbete îngăduitoare. Însă de atunci şi până astăzi, psihocardiologia,         disciplina medicală specializată în efectele patologice produse de         stresul psiho-social asupra inimii, a prins contur şi a câştigat teren.         Au ieşit de sub tipar manuale voluminoase. Iar în tot mai multe spitale         din Occident, lucrează mână în mâna cardiologi, specialişti în         psihosomatică şi psihologi.
 Această nouă orientare medicală are         la baza constatarea că durerile sufletului au         suficientă putere pentru a provoca o paralizie a unor porţiuni din         miocard.
 
   Sufletul ucigaş Boala a fost numită "sindromul inimii zdrobite"         şi, din nefericire, ea duce adesea la declanşarea unui infarct cu         posibile urmări fatale. Iar lista sentimentelor nocive este         lungă: furia, nervii nestăpâniţi, frica, tristeţea şi mânia presupun         riscuri de care nu suntem conştienţi, la fel ca şi epuizarea,         descurajarea şi depresia.Unii sunt afectaţi îndată după un         eveniment traumatizant: după o catastrofă naturală cum ar fi un         cutremur, după un atac terorist, după ce au primit vestea morţii unei         persoane apropiate, după un accident. Alţii, cum este Corina Popa,         suferă de o perioadă îndelungată, pentru ca la un moment dat să se         prăbuşească, fără să poată fi identificată o cauză imediată. Însă cel         mai adesea se constată o suprapunere a ambelor variante. "Tipică         este combinaţia celor două forme de solicitare - cronică şi acută",         afirmă specialiştii. "Deja cu luni de zile înainte de infarctul         propriu-zis, pacienţii se simt extrem de obosiţi, extenuaţi şi lipsiţi         de energie. Îngrijoraţi de starea lor, mulţi se prezintă la medic. Dacă         apoi se adaugă şi o enervare bruscă, infarctul se produce         instantaneu."
 Ce se petrece acolo, sub piele, muşchi şi coaste? Cum se         ajunge de la stări de spirit la obturări ale vaselor de sânge? Cum         paralizează sufletul inima? Până în prezent, cercetătorii n-au elucidat         toate detaliile acestor procese primejdioase, însă esenţa lor este mai         presus de orice dubiu: când tristeţea, stările conflictuale,         frustrarea sau melancolia durează săptămâni şi luni, ele nu mai         înseamnă pentru organism decât un singur lucru - stres şi         anume în varianta sa nesănătoasă, cronică: sindromul inimilor zdrobite.         Efectul lui nu este totdeauna mortal.Unii dintre cei loviţi îşi revin. În         schimb, alţii au mai mult ghinion: la ei stresul forţează îndesirea         bătăilor inimii şi totodată deteriorarea vaselor. Acestea devin mai         rigide şi se îngustează, acoperindu-se cu depuneri ce pot împiedica         circulaţia normală a sângelui. Ori se fisurează şi formează cheaguri -         un risc cu atât mai crescut, cu cât sângele pacientului respectiv tinde         să se coaguleze mai rapid. În punctul acesta, pericolul de infarct e         major.
    
 
 
 Lipsa aprecierii În cazul lui Valentin Abrudan,         factorul declanşator al infarctului a fost o ceartă cu şeful. Bărbatul         lucra ca îndrumător pentru persoanele cu handicap. "La serviciu mă         aflam într-o agitaţie permanentă, nu-mi permiteam nici o clipă de         odihnă", povesteşte el. "Treptele în instituţie le urcam şi         le coboram câte trei odată, aveam mereu sentimentul că nu-mi fac munca         îndeajuns de repede. "Apoi a apărut o colegă nouă, care a început         să-l şicaneze sistematic. În cele din urmă, a sosit şi ziua când şeful         i-a spus în faţă că vrea să scape de el - după mai mult de zece ani.         Abrudan a făcut infarctul la şase ore după acea discuţie, seara în pat.         Abia împlinise 40 ani. Dusese întotdeauna o viaţă sănătoasă, era         vegetarian şi practica regulat joggingul, nu avea obiceiul să fumeze şi         consuma foarte rar alcool. În acelaşi timp însă, trăia neîncetat sub         tensiune. Iar în final, fusese supus unui ultim şoc. Statisticile medicale         atestă fără putinţă de tăgadă faptul că relaţiile dificile la locul de         muncă obosesc inima. Enervările permanente la serviciu dublează riscul         de infarct la persoane iniţial sănătoase.
 Al doilea punct sensibil în         atmosfera zilnică de la lucru este lipsa de apreciere: oamenii dau ce         au mai bun în ei în profesie şi nu se simt recompensaţi pentru aceasta.         Recompensarea insuficientă poate îmbrăca forme diferite: salariu         modest, statut inferior, lipsa unor şanse de promovare, nesiguranţa         locului de muncă, un şef coleric sau colegi agresivi. Printre exemplele         tipice se numără, de pildă, medicii secundari, care prestează o muncă         de răspundere, sunt prost plătiţi şi nici n-au vreun cuvânt de spus în         cadrul ierarhiilor rigide din spitale. Sau mamele active profesional,         care se istovesc pe două fronturi, fiind nemilos criticate         pretutindeni. Sau cei cu vocaţia dăruirii, care îşi cheltuiesc energia         pentru alţii, fără nici un fel de recunoştinţă.
 
 Dar şi cine nu lucrează, poate trăi în condiţii de stres         cronic. Să fii şomer şi să primeşti zilnic câte un nou refuz la o         cerere de angajare, să porţi un război conjugal ori să-ţi îngrijeşti         mama bolnavă de Alzheimer - asemenea lucruri macină sufletul, la fel ca         suprasolicitarea şi subaprecierea de la serviciu. E o schemă care se         repetă la infinit: munca peste puteri, pentru a plăti ratele la casă şi         datoriile. La un moment dat, când randamentul scade, visul se spulberă,         statutul social e compromis, relaţia cu partenerul se uzează din         pricina problemelor. Apoi, pe neaşteptate, catastrofa: infarct. 
          Nu oricine munceşte din greu sau are         de depăşit o serie de probleme personale se confruntă cu acelaşi grad         de risc.Vulnerabilitatea la stres depinde pe de-o parte de factorii         genetici, iar pe de alta, de experienţa acumulată şi atitudinile         dobândite. Ce exigență avem faţă de noi         înşine? În ce măsură suntem obsedaţi de performanţă? Ce importanţă         acordăm situaţiilor critice? Le putem gestiona? Pentru unii, o ceartă cu nevasta ori toanele şefului         reprezintă doar o solicitare nervoasă în plus, pe când alţii se distrug         din cauza lor. 
 
 Deschideţi-vă sufletul! Emoţiile negative pot fi fataleEste un fapt dovedit că oamenii care suportă un stres         emoţional cronic percep altfel lumea înconjurătoare, iar acesta e         începutul unui cerc vicios: la ei pragul de "alarmă" a         coborât sub limita normală, creierul lor este mai atent şi mai receptiv         la stimulii exteriori. Au deseori reacţii de spaimă ori emoţie,         organismul lor se comportă în faţa unor situaţii banale, cotidiene, ca         şi cum ar fi unele de extremă urgenţă. E vorba de oameni care n-au         posibilitatea să discute cu cineva despre emoţiile lor negative. Ei nu         se eliberează de aceste sentimente, ci le reţin şi le refulează. Cu         consecinţe fatale pentru sănătatea inimii.
 
  Foarte aproape de marginea prăpastiei se află         persoanele caracterizate printr-o tristeţe patologică: depresivii au un         risc de infarct de două ori mai mare, comparativ cu semenii lor mai deschişi         şi exuberanţi. Depresia constituie un stres permanent pentru organism.         Un depresiv se găseşte continuu într-o stare de tensiune distructivă,         care modifică întregul metabolism. Din perspectiva unui posibil         infarct, depresia nu este cu nimic mai prejos decât factorii fizici de         risc cunoscuţi, ca fumatul ori hipertensiunea arterială.         "Depresivii trebuie să înveţe treptat că pot avea din nou         încredere în propriul lor corp", spun medicii. De pildă, prin         psihoterapie, tehnici de relaxare sau programe echilibrate de         sport.     Revizuirea modului de gândire, schimbarea atitudinii,         relaxarea - pentru aceasta, cei mai mulţi necesită ajutorul unui         profesionist. Dar multe victime ale stresului merg pe această cale numai         după ce pompa sistemului lor circulator a cedat. Deşi ar putea lua         măsuri cu mult înainte de colaps: cine nu-şi poate depăşi tristeţea,         cine se teme că va deveni depresiv, ar trebui neapărat să aibă o         discuţie sinceră cu medicul său de familie, ori să se adreseze unui         psihiatru sau psiholog. Dacă problema nu e încă presantă, destule se         pot rezolva şi cu paşi mici. Concret, aceasta înseamnă: fragmentaţi-vă         programul de muncă cu pauze, mergeţi la fereastră, priviţi afară şi         visaţi cu ochii deschişi. Când vă simţiţi la strâmtoare, calmaţi-vă         deliberat cu ajutorul respiraţiei sau vizualizaţi imagini ce vă inspiră         linişte, pentru a vă distanţa emoţional de situaţia care vă stresează.
 Pompa cu funcţionare non-stop
 Fără ca noi să fim conştienţi de         asta, inima noastră îşi face datoria neîntrerupt, zi şi noapte. Învăţăm         s-o preţuim abia când se defectează.
 
 Mărimea
 Inima este cât pumnul stăpânului ei.
 
 Greutatea
 * La un adult: 300- 350 grame .
 
 Pulsul în stare de repaos (bătăi         pe minut)
 * Adult: 60-80
 * Nou-născut: 140
 * Maratonist: 35
 
 Numărul bătăilor de inimă la un         adult
 * În cursul unei zile: 100.000
 * În 70 de ani de viaţă: circa 3         miliarde.
 
 Începutul
 Din a patra săptămână de sarcină,         inima embrionului începe să pulseze în abdomenul mamei.
 
 Capacitatea de transport
 * Pe zi: 7000 litri de sânge (de 46         de ori volumul unei căzi de baie).
 * În 70 de ani de viaţă: 178         milioane litri de sânge.
 
 Oprirea
 Inima încetează să bată abia la trei         până la cinci minute după ce omul şi-a dat ultima suflare. Dacă inima         se opreşte prima, durează doar 30-60 secunde până când dispare şi         respiraţia.
 
 Infarctul
 Din numărul total de infarcturi,         aproape o treime conduc la un deznodământ fatal. Majoritatea au loc în         orele dimineţii.
 |