Întâlnire în Pleiade:
O privire din interior asupra OZN-urilor
Autori: Preston B. Nichols şi Peter Moon
FRAGMENT
La bordul unui OZN
În perioada anilor 70 am lucrat la o companie din Long Island care avea contracte cu Ministerul Apărării. În anul 1974 sau 1975, şeful mi-a spus că am fost selectat pentru a face parte dintr-o echipă care urma să cerceteze o anumită tehnologie străină localizată la o bază militară aflată într-un loc nespecificat. Mi-am imaginat că urma să cercetăm o tehnologie rusească sau chineză şi am precizat că eram încântat să merg. Mi-a răspuns sobru că nu era o chestiune de voluntariat şi că eram obligat să merg.
[...]
Ne-am trezit într-un fel de hangar subteran, complet gol. Nimic nu indica unde ne-am fi putut afla. Nu existau decât uşi care se deschideau şi se închideau. Una dintre ele dădea într-un coridor. Am trecut prin acesta şi am ajuns într-o cameră în care ni sa făcut un instructaj de securitate.
[...]
După ce ni s-a atras atenţia asupra mai multor factori legaţi de securitate, am fost conduşi într-un alt hangar, în care am văzut un OZN în formă de disc.
Am privit către unul din militarii care ne însoţeau şi am spus:
- Hei, dar acesta este un OZN.
- Şş, mi-a răspuns acesta. Nu avem voie să rostim asemenea nume. Tot ce ştim este că avem de-a face cu un aparat străin.
A adăugat că ne aflăm la Departamentul pentru Tehnologia Aparatelor de Zbor Străine. Era un limbaj foarte criptic. Militarul ne-a condus apoi într-un tur al OZN-ului.
Din afară, aparatul era argintiu şi semăna cu orice farfurie zburătoare în formă de disc. Părea să aibă un diametru de aproximativ 17 metri şi o înălţime de 7 metri. În partea de sus avea o formă de dom, cu o lăţime de circa cinci metri. Nava se sprijinea pe trei picioare care ieşeau de undeva de sub ea. O rampă făcea legătura între sol şi uşa aparatului.
Am descoperit cel mai surprinzător aspect legat de această farfurie zburătoare abia după ce am urcat la bord. În interior era absolut uriaşă. Deşi diametrul exterior nu depăşea 17 metri, odată intraţi în interior am mers timp de circa zece minute în aceeaşi direcţie, pe o distanţă de sute de metri, poate chiar de ordinul kilometrilor. La vremea respectivă mi s-a părut neverosimil. Din ceea ce ştiu astăzi, mi se pare evident că odată urcaţi pe navă, am intrat într-o realitate artificială. Aceasta este cheia construcţiei unui OZN şi a capacităţii de a călători dintr-un loc în altul cu ajutorul acestuia. Vom dezvolta mai târziu acest subiect.
aceasta părea la fel de reală ca şi mediul exterior sau ca şi camera în care vă aflaţi
dumneavoastră acum. Următorul aspect interesant pe care l-am observat era legat de lipsa oricărui panou de control. Practic, nu existau butoane, manşe sau indicatoare. Pe măsură ce treceam dintr-un compartiment în altul, luminile se aprindeau automat, cu puţin timp înainte să intrăm în ele. După ce ieşeam, luminile se stingeau. Iluminatul părea perfect controlat. În
timp ce continuam să inspectăm nava, unul din militari ne-a informat că iniţial în interiorul
acesteia exista o atmosferă ciudată, dar că aceasta a fost refăcută, astfel încât să devină
compatibilă cu fiinţele umane.
În cele din urmă, am ajuns într-un compartiment care părea să fie camera de control. Cele mai importante piese erau trei fotolii plasate chiar în faţă. Când spun fotolii, mă refer exact la aşa ceva: erau nişte scaune înclinate şi confortabile, special concepute pentru relaxare. În spate se aflau alte scaune obişnuite, de dimensiuni mai mici. Ni s-a spus că fotoliile erau înzestrate cu tot felul de dispozitive electronice care se ataşau în zona capului. Era evident că scopul lor era să preia gândurile celor instalaţi în fotolii. Cei care au citit Proiectul Montauk: experimente cu timpul, îşi pot da cu uşurinţă seama că această tehnologie este exact cea folosită la construcţia Scaunului din Montauk.
Pe pereţii din faţa fotoliilor se aflau patru ecrane. Şi acestea păreau să fie conectate la procesele mentale ale operatorilor. Stând în fotoliu, aceştia puteau cere afişarea unor hărţi stelare, a unor fotografii luate din exteriorul navei, etc. Un simplu gând era suficient pentru a vedea pe ecran ce se întâmpla în afara navei, în orice direcţie.
În spatele ecranelor se afla o altă încăpere, de mici dimensiuni, în care se aflau o grămadă de cristale de stâncă. Între acestea erau plasate tot felul de bobine, legate între ele prin cabluri. Pereţii încăperii nu conţineau altceva decât ecrane. Nu existau ferestre nici în această cameră, nici în vreun alt compartiment al navei.
Am fost conduşi apoi pe un nivel superior, situat deasupra camerei de control. Aici se aflau camerele obişnuite ale echipajului. În afara condiţiilor de confort de care are nevoie orice om obişnuit, se mai aflau aici laboratoare şi un fel de infirmerie. În laboratoare existau mese uriaşe, folosite poate pentru experimente pe oameni.
Sub camera de control, în partea de jos a farfuriei zburătoare, se afla o încăpere uriaşă plină cu pietre de forme diferite conectate între ele prin fire. Nici eu, nici colegii mei, nu ne-am putut da seama la ce folosesc, exceptând firele. În marea lor majoritate păreau să fie minereu de aur, argint şi platină. Ni s-a spus că elementul care lipsea cu desăvârşire era cuprul.
 |
| Pleiadeeni |
Din această „cameră a pietrelor” foarte mare se intra în alte patru camere mai mici, care făceau legătura cu patru proeminenţe emisferice situate chiar sub centrul navei. Fiecare din aceste proeminenţe era înzestrată cu nişte fire asemănătoare unor antene. Secţiunea inferioară a farfuriei zburătoare era izolată de restul navei şi era înconjurată de o bobină uriaşă. De fapt, era vorba de o sârmă foarte groasă bobinată, similară cu cele folosite pentru televizoare. Uriaşa bobină era conectată la setul de cristale din camera centrală, care părea să fie principala sursă de energie a navei. În esenţă, aşa era construită farfuria zburătoare.
Dată fiind tehnologia folosită, mi s-a părut evident că manevrarea navei folosea principiile electromagnetice. Cele patru proeminenţe conţineau antene care generau un câmp electric. Câmpul magnetic era produs de bobina de care am vorbit mai sus. Voi oferi alte detalii ceva mai departe în carte.
Când ni s-a permis să cercetăm nava, am activat bobinele din ea şi am aşezat voltmetre pe firele electrice pentru a măsura voltajele produse. Am remarcat cu această ocazie că era folosit un curent electric alternativ, cu diferite forme-undă şi diferite frecvenţe.
Militarii au ridicat nava la circa 3-5 metri de podeaua hangarului, pentru a putea face noi experimente şi teste. Farfuria zburătoare era înzestrată cu tot felul de antene şi echipamente electronice sofisticate, unele dintre ele nemaivăzute de noi până atunci. Personal, nu am văzut aşa ceva nici până astăzi, cu excepţia acelei unice ocazii. Existau analizoare de semnătură electronică, analizoare de spectru şi computere foarte avansate.
Bazându-mă pe propriile mele observaţii şi pe teoriile pe care le-a avansat mai târziu grupul nostru, pot afirma că nava conţinea un sistem tehnic de producere a realităţii. Ce înţeleg prin aceasta? Exact ceea ce afirm: un sistem de producere a realităţii! Dacă definim realitatea ca un sistem de percepţie şi interacţiune care se supune anumitor reguli precise, un sistem tehnic de producere a realităţii va fi un sistem capabil să schimbe realitatea iniţială, creând o realitate diferită, ce poate interacţiona cu prima.
Personal, dacă mi-aş propune să construiesc o navă spaţială, nu m-aş baza pe o maşinărie capabilă să producă o realitate artificială în interiorul unei capsule foarte mici. Dacă maşinăria ar claca, întregul spaţiu din interior s-ar contracta şi poate chiar ar dispărea cu totul. Ar fi un coşmar. Dacă mi-ar sta în puteri, aş crea mai degrabă un sistem pasiv, fără electricitate. Nava pe care am văzut-o atunci avea în interior o realitate alternativă. Felul în care poate fi produsă aceasta este o altă discuţie şi îl vom explica mai târziu în această carte.
După ce m-am consultat cu colegii din echipa mea, am tras concluzia că nava era înzestrată cu un singur sistem care prelua comenzile ocupanţilor celor trei fotolii. Cluster-ul de cristale din spatele camerei de control nu era altceva decât un computer. Cluster-ul mai mare de cristale de pe puntea inferioară a navei, la care se adăugau antenele, totul fiind înconjurat de marea bobină, era un generator al unei alte realităţi spaţio-temporale. Era un sistem separat de primul, care funcţiona de sine stătător.
După ce am revenit la slujba mea din Long Island, nici unul din colegii mei nu a mai făcut vreo menţine referitoare la farfuria zburătoare. Am semnat cu toţii un angajament de confidenţialitate, potrivit căruia nu aveam voie să vorbim de acest subiect. Când le-am pus totuşi anumite întrebări, am constatat că aceştia nu îşi mai aminteau nimic. Eu însumi aveam anumite probleme cu memoria. Am trăit o întreagă viaţă paralelă, pe care nu am reuşit să mi-o amintesc pe deplin decât mulţi ani mai târziu."