|
Nu numai ţigările şi friptura de porc uzează motorul vieţii. Treptat, specialiştii descoperă cu uimire ce legături strânse există între universul nostru afectiv şi sănătatea inimii. O nouă disciplină medicală, psihocardiologia, cercetează când şi în ce fel frica, furia şi tristeţea ne ameninţă viaţa
O Piatră pe inimă
N-a fumat niciodată. Merge regulat la înot. Valorile colesterolului sunt în ordine, tensiunea puţin sub limita normală. Corina Popa (numele e schimbat) e un model de persoană sănătoasă. În pericol sunt alţii, credea ea: fumătorii, supraponderalii, hipertensivii sau bolnavii de diabet. Dar în vara anului 2007... Corina se prăbuşeşte la ea în casă, cu dureri puternice în piept, în braţul stâng şi în maxilar. Vomită. Fiica ei cheamă salvarea: se pare că e vorba de un infarct. La spital, medicii nu-şi cred ochilor. Când examinează cu cateterul vasele coronariene, căutând porţiuni îngustate sau obturări care în mod normal constituie cauza unui infarct, nu găsesc nimic. Ţinând seama de vârsta pacientei, 69 de ani, vasele de sânge sunt ireproşabile. Largi ca nişte ţevi abia ieşite din fabricaţie. Abia după o ecografie, care pune în evidenţă o deformare neobişnuită a inimii, medicii reuşesc să ajungă la o concluzie: Corina Popa suferă de aşa-numitul"sindrom al inimii zdrobite". "Din fericire", explică ei, "boala nu reprezintă un pericol pentru viaţa pacientului, însă primele simptome sunt identice cu ale infarctului. Cauza sunt hormonii stresului, care paralizează pentru un scurt interval de timp muşchiul inimii."
Din discuţiile cu pacienta, reiese că înainte de incident, ea se afla la capătul puterilor. Cu un an şi jumătate în urmă, soţul ei murise de cancer pulmonar, după 45 ani de căsnicie. Corina îl îngrijise zi şi noapte, fără să se cruţe, iar după moartea lui, avusese luni întregi atacuri de panică. Pierderea tovarăşului de viaţă o îmbolnăvise - îi zdrobise inima.
Există câteva expresii populare foarte plastice, care descriu o asemenea situaţie. Se spune: "Am o piatră pe inimă" sau "Mi s-a oprit inima de frică" ori, ca în cazul nostru: "Asta mi-a zdrobit inima". Între timp, medicii au aflat cât adevăr ascund aceste zicale.  Durerile sufleteşti pot omorî inima
Organul situat dedesubtul sternului a fost considerat multă vreme un exemplu de mecanism robust: o pompă de mărimea unui pumn, care se contractă de aproximativ 100.000 de ori pe zi, lăsând să treacă prin ea cam 7000 litri de sânge - volumul unei căzi de baie, înmulţit cu 46. O pompă ce funcţionează în general fără necesităţi de întreţinere, timp de mai multe decenii, cu condiţia ca ţevile ei de alimentare să nu se înfunde, datorită unor influenţe genetice sau unui mod de viaţă nesănătos - înţelegând prin asta fumatul, alimentaţia bogată în grăsimi animale, sedentarismul. Acum câţiva ani, când primii medici şi psihologi şi-au pus întrebarea dacă nu cumva suferinţele psihice "atacă inima" literalmente, ei au fost întâmpinaţi cu zâmbete îngăduitoare. Însă de atunci şi până astăzi, psihocardiologia, disciplina medicală specializată în efectele patologice produse de stresul psiho-social asupra inimii, a prins contur şi a câştigat teren. Au ieşit de sub tipar manuale voluminoase. Iar în tot mai multe spitale din Occident, lucrează mână în mâna cardiologi, specialişti în psihosomatică şi psihologi.
Această nouă orientare medicală are la baza constatarea că durerile sufletului au suficientă putere pentru a provoca o paralizie a unor porţiuni din miocard.
 Sufletul ucigaş Boala a fost numită "sindromul inimii zdrobite" şi, din nefericire, ea duce adesea la declanşarea unui infarct cu posibile urmări fatale. Iar lista sentimentelor nocive este lungă: furia, nervii nestăpâniţi, frica, tristeţea şi mânia presupun riscuri de care nu suntem conştienţi, la fel ca şi epuizarea, descurajarea şi depresia.
Unii sunt afectaţi îndată după un eveniment traumatizant: după o catastrofă naturală cum ar fi un cutremur, după un atac terorist, după ce au primit vestea morţii unei persoane apropiate, după un accident. Alţii, cum este Corina Popa, suferă de o perioadă îndelungată, pentru ca la un moment dat să se prăbuşească, fără să poată fi identificată o cauză imediată. Însă cel mai adesea se constată o suprapunere a ambelor variante. "Tipică este combinaţia celor două forme de solicitare - cronică şi acută", afirmă specialiştii. "Deja cu luni de zile înainte de infarctul propriu-zis, pacienţii se simt extrem de obosiţi, extenuaţi şi lipsiţi de energie. Îngrijoraţi de starea lor, mulţi se prezintă la medic. Dacă apoi se adaugă şi o enervare bruscă, infarctul se produce instantaneu."  Ce se petrece acolo, sub piele, muşchi şi coaste? Cum se ajunge de la stări de spirit la obturări ale vaselor de sânge? Cum paralizează sufletul inima? Până în prezent, cercetătorii n-au elucidat toate detaliile acestor procese primejdioase, însă esenţa lor este mai presus de orice dubiu: când tristeţea, stările conflictuale, frustrarea sau melancolia durează săptămâni şi luni, ele nu mai înseamnă pentru organism decât un singur lucru - stres şi anume în varianta sa nesănătoasă, cronică: sindromul inimilor zdrobite. Efectul lui nu este totdeauna mortal.
Unii dintre cei loviţi îşi revin. În schimb, alţii au mai mult ghinion: la ei stresul forţează îndesirea bătăilor inimii şi totodată deteriorarea vaselor. Acestea devin mai rigide şi se îngustează, acoperindu-se cu depuneri ce pot împiedica circulaţia normală a sângelui. Ori se fisurează şi formează cheaguri - un risc cu atât mai crescut, cu cât sângele pacientului respectiv tinde să se coaguleze mai rapid. În punctul acesta, pericolul de infarct e major.
Lipsa aprecierii
În cazul lui Valentin Abrudan, factorul declanşator al infarctului a fost o ceartă cu şeful. Bărbatul lucra ca îndrumător pentru persoanele cu handicap. "La serviciu mă aflam într-o agitaţie permanentă, nu-mi permiteam nici o clipă de odihnă", povesteşte el. "Treptele în instituţie le urcam şi le coboram câte trei odată, aveam mereu sentimentul că nu-mi fac munca îndeajuns de repede. "Apoi a apărut o colegă nouă, care a început să-l şicaneze sistematic. În cele din urmă, a sosit şi ziua când şeful i-a spus în faţă că vrea să scape de el - după mai mult de zece ani. Abrudan a făcut infarctul la şase ore după acea discuţie, seara în pat. Abia împlinise 40 ani. Dusese întotdeauna o viaţă sănătoasă, era vegetarian şi practica regulat joggingul, nu avea obiceiul să fumeze şi consuma foarte rar alcool. În acelaşi timp însă, trăia neîncetat sub tensiune. Iar în final, fusese supus unui ultim şoc. Statisticile medicale atestă fără putinţă de tăgadă faptul că relaţiile dificile la locul de muncă obosesc inima. Enervările permanente la serviciu dublează riscul de infarct la persoane iniţial sănătoase.
Al doilea punct sensibil în atmosfera zilnică de la lucru este lipsa de apreciere: oamenii dau ce au mai bun în ei în profesie şi nu se simt recompensaţi pentru aceasta. Recompensarea insuficientă poate îmbrăca forme diferite: salariu modest, statut inferior, lipsa unor şanse de promovare, nesiguranţa locului de muncă, un şef coleric sau colegi agresivi. Printre exemplele tipice se numără, de pildă, medicii secundari, care prestează o muncă de răspundere, sunt prost plătiţi şi nici n-au vreun cuvânt de spus în cadrul ierarhiilor rigide din spitale. Sau mamele active profesional, care se istovesc pe două fronturi, fiind nemilos criticate pretutindeni. Sau cei cu vocaţia dăruirii, care îşi cheltuiesc energia pentru alţii, fără nici un fel de recunoştinţă.
 Dar şi cine nu lucrează, poate trăi în condiţii de stres cronic. Să fii şomer şi să primeşti zilnic câte un nou refuz la o cerere de angajare, să porţi un război conjugal ori să-ţi îngrijeşti mama bolnavă de Alzheimer - asemenea lucruri macină sufletul, la fel ca suprasolicitarea şi subaprecierea de la serviciu. E o schemă care se repetă la infinit: munca peste puteri, pentru a plăti ratele la casă şi datoriile. La un moment dat, când randamentul scade, visul se spulberă, statutul social e compromis, relaţia cu partenerul se uzează din pricina problemelor. Apoi, pe neaşteptate, catastrofa: infarct.
Nu oricine munceşte din greu sau are de depăşit o serie de probleme personale se confruntă cu acelaşi grad de risc.Vulnerabilitatea la stres depinde pe de-o parte de factorii genetici, iar pe de alta, de experienţa acumulată şi atitudinile dobândite. Ce exigență avem faţă de noi înşine? În ce măsură suntem obsedaţi de performanţă? Ce importanţă acordăm situaţiilor critice? Le putem gestiona? Pentru unii, o ceartă cu nevasta ori toanele şefului reprezintă doar o solicitare nervoasă în plus, pe când alţii se distrug din cauza lor.
 Deschideţi-vă sufletul! Emoţiile negative pot fi fatale
Este un fapt dovedit că oamenii care suportă un stres emoţional cronic percep altfel lumea înconjurătoare, iar acesta e începutul unui cerc vicios: la ei pragul de "alarmă" a coborât sub limita normală, creierul lor este mai atent şi mai receptiv la stimulii exteriori. Au deseori reacţii de spaimă ori emoţie, organismul lor se comportă în faţa unor situaţii banale, cotidiene, ca şi cum ar fi unele de extremă urgenţă. E vorba de oameni care n-au posibilitatea să discute cu cineva despre emoţiile lor negative. Ei nu se eliberează de aceste sentimente, ci le reţin şi le refulează. Cu consecinţe fatale pentru sănătatea inimii.
Foarte aproape de marginea prăpastiei se află persoanele caracterizate printr-o tristeţe patologică: depresivii au un risc de infarct de două ori mai mare, comparativ cu semenii lor mai deschişi şi exuberanţi. Depresia constituie un stres permanent pentru organism. Un depresiv se găseşte continuu într-o stare de tensiune distructivă, care modifică întregul metabolism. Din perspectiva unui posibil infarct, depresia nu este cu nimic mai prejos decât factorii fizici de risc cunoscuţi, ca fumatul ori hipertensiunea arterială. "Depresivii trebuie să înveţe treptat că pot avea din nou încredere în propriul lor corp", spun medicii. De pildă, prin psihoterapie, tehnici de relaxare sau programe echilibrate de sport. Revizuirea modului de gândire, schimbarea atitudinii, relaxarea - pentru aceasta, cei mai mulţi necesită ajutorul unui profesionist. Dar multe victime ale stresului merg pe această cale numai după ce pompa sistemului lor circulator a cedat. Deşi ar putea lua măsuri cu mult înainte de colaps: cine nu-şi poate depăşi tristeţea, cine se teme că va deveni depresiv, ar trebui neapărat să aibă o discuţie sinceră cu medicul său de familie, ori să se adreseze unui psihiatru sau psiholog. Dacă problema nu e încă presantă, destule se pot rezolva şi cu paşi mici. Concret, aceasta înseamnă: fragmentaţi-vă programul de muncă cu pauze, mergeţi la fereastră, priviţi afară şi visaţi cu ochii deschişi. Când vă simţiţi la strâmtoare, calmaţi-vă deliberat cu ajutorul respiraţiei sau vizualizaţi imagini ce vă inspiră linişte, pentru a vă distanţa emoţional de situaţia care vă stresează.
Pompa cu funcţionare non-stop
Fără ca noi să fim conştienţi de asta, inima noastră îşi face datoria neîntrerupt, zi şi noapte. Învăţăm s-o preţuim abia când se defectează.
Mărimea
Inima este cât pumnul stăpânului ei.
Greutatea
* La un adult: 300- 350 grame .
Pulsul în stare de repaos (bătăi pe minut)
* Adult: 60-80
* Nou-născut: 140
* Maratonist: 35
Numărul bătăilor de inimă la un adult
* În cursul unei zile: 100.000
* În 70 de ani de viaţă: circa 3 miliarde.
Începutul
Din a patra săptămână de sarcină, inima embrionului începe să pulseze în abdomenul mamei.
Capacitatea de transport
* Pe zi: 7000 litri de sânge (de 46 de ori volumul unei căzi de baie).
* În 70 de ani de viaţă: 178 milioane litri de sânge.
Oprirea
Inima încetează să bată abia la trei până la cinci minute după ce omul şi-a dat ultima suflare. Dacă inima se opreşte prima, durează doar 30-60 secunde până când dispare şi respiraţia.
Infarctul
Din numărul total de infarcturi, aproape o treime conduc la un deznodământ fatal. Majoritatea au loc în orele dimineţii. |
