Evolutie Spirituala

„Riscurile” dezvoltării personale

„Riscurile” dezvoltării personale


Auzim mereu de schimbare, dezvoltare personală, evoluție, însă nu a rostit cineva cu ce riscuri ne întâlnim, pornind pe această cale, riscuri ce necesită a fi asumate.


Orice încercare de schimbare personală comportă riscuri, mai ales riscul de a destabiliza poziţii de echilibru în aria relaţiilor apropiate — conjugale, fa­miliale sau profesionale. Nesiguranţa declanşată de o per­spectivă nouă, comportamente neobişnuite, un alt mod de a trăi vor trezi, dincolo de primele uimiri, uneori năucitoare, nelinişte, neîncredere şi confuzie. Cu reacţii care se pot dove­di excesive, care pot răni, de tipul: „Ai înnebunit… Te-ai lăsat îmbrobodit(ă)…Nu ştii ce spui…Mă sperie ce vorbești! Pari ciudat(ă), aerian(ă), utopic(ă)…” Un arsenal de ati­tudini, aluzii, ameninţări, reproşuri sau presiuni care vor să-l facă să se răzgândească pe cel care se hotărăşte să se schimbe. Şi toate aceste forţe şi eforturi vor fi mobilizate de cei din jur pentru a încerca să regăsească, cu orice preţ, echilibrul atins înainte de criza declanşată de aceste încercări de schimbare, un echilibru perceput până atunci ca satisfăcător sau cel puţin sigur. Astfel, orice demers de schimbare în domeniul relaţii­lor interumane va reactiva o recrudescenţă a comportamen­telor şi atitudinilor antirelaţionale la cei care pretind că ne iu­besc sau ne vor binele.

Apar comportamentele antirelaţionale, adică o suită de com­portamente prin care încercăm să-l definim pe celălalt în spe­ranţa că el va corespunde cu ceea ce am vrea noi să fie. Iată câteva dintre acestea, care au un rezultat garantat în încercarea de a-l influenţa pe celălalt sau de a-l atrage în do­rinţa noastră:

         Practicarea relaţiei-claxon ce constă în a vorbi despre celălalt şi nu cu celălalt: „Ar tre­bui să te gândeşti mai mult la mine decât la tine.” Emiterea de judecăţi de valoare (la adresa celui care dorește evoluția personală) această atitudine îi permite celui care vorbeşte să ţină la distanţă repercusiunile şi implicarea directă: „Eşti chiar un egoist(ă), n-ai nici un pic de conştiinţă morală…Ar trebui să cauţi ajutor, biata mea fetiţă!”, poate spune un tată căruia copilul său devenit adult îi transmite:În această cutiuţă îţi înapoiez (demers de simbolizare) toate vio­lenţele(verbale, fizice, emoționale) pe care le-am primit de la tine când eram mică!”. Acum o lună, o clientă (23 ani) îmi spunea că tatăl ei o consideră „dusă cu capul”, o considera cu probleme psihice, pentru simplul fapt că ea dorea să fie independentă și autonomă.

Sau o mamă îi spunea fetei ei, care decise să își ia viața în propriile-i mâini, după un număr impresionant de ani în care s-a considerat un „robot”, executant în propria ei casnicie: „Cum? Te hotărăşti deodată să te respecţi, după 15 ani de căsătorie, şi vrei să divorţezi! Asta-i culmea! Nu mai divorţezi când ai copii. Faci concesii, compromisuri. Nu te mulţumeşti să-ţi satisfaci micile tale plăceri intime. Uită-te la mine şi la ta­tăl tău! Crezi că aș mai fi cu el după 35 de ani de căsnicie dacă nu aș fi făcut eforturi? Mereu am crezut că eşti egoistă, dar nici chiar în asemenea măsură! Mă dezamăgeşti profund!”


Un alt risc este culpabilizarea. Este tot o conduită antirelaţională, o șantajare emoțională ca şi cea care încearcă să declanşeze şi să întreţină în celălalt culpabilizarea, mustră­rile de conştiinţă: „De când ai început această formare nu mai eşti acelaşi. Nu îmi mai respecți sfaturile, faci numai împotriva mea…uite, mi-a crescut tensiunea și m-am îmbolnăvit din cauza ta! Când văd ce ai devenit, mă întreb oare ce te face să-ţi pierzi banii şi timpul în felul acesta!” Apar ameninţări şi presiuni, incluzând aici toate acele comportamente antirelaţionale care conţin ameninţări, respingeri, presiuni diverse folosite pen­tru a obţine o marginalizare sau o izolare. Ziua când am îndrăznit să-mi exprim entuziasmul faţă de descoperilile mele cu referire la Univers, energie, autocunoaștere, n-a mers nimic. Mă simţeam aproape vinovată pen­tru că eram atat de entuziasmată, pentru capacitatea mea de raționalizare, pentru pozitivismul meu într-o lume atât de superficială și atat de subjugată materiei… Apare riscul de marginalizare şi de respingere, această reacţie se întâlneşte adesea la cineva apropiat sau într-un grup ai cărui membri nu vor să reflecteze asupra propriei lor personalități, nu vor să se întrebe ce anume din ei îi face să încerce să-l identifice pe celălalt cu „eroul negativ”… Este adevărat că e foarte greu să te întrebi de faţă cu celălalt ce nu-ţi convi­ne la schimbarea acestuia: Oare ce este atins în mine, ce este răsturnat de punctul de vede­re, de dorinţa sau de noile atitudini ale celeilalte persoane faţă de mine? Suspiciunea apare odată cu manifestarea exuberanței născută din plăcerea descoperirii. Îmi amintesc momentele când m-am întors de la un seminar despre relaţiile interumane și despre efectul gândurilor noastre emanate în univers. Stăteam la o masă într-o pizzerie și vorbeam cu atâta ardoare despre moderator, încât o amică de a mea a catalogat: „Eh, nu știu cât de interesante au fost prezentările, cât a fost tipul despre care se pare că te-ai îndrăgostit…” O priveam oarecum șocată de ceea ce a selectat ea din ceea ce eu i-am povestit.

Un alt risc apare, cel al violenţei psihice. O colegă de-a mea, din grupul de dezvoltare personală a avut mari probleme, suportând urmările acestei violențe psihice ale celor din familia ei.Uneori aria de reactivitate,  lezată în persoana de alături sau într-o fiinţă apropiată prin schimbarea sau deştep­tarea celui care început o terapie sau o formare în relaţii inter-umane, este atât de sensibilă sau vulnerabilă, atât de tulburată sau cuprinsă de rezonanţe arhaice, încât pragul de toleranţă va exploda, declanşând anumite treceri la fapte precum: vio­lenţe verbale şi fizice, restricţii de autonomie, constrângeri re­presive în privinţa banilor, a libertăţii de mişcare, controlul obsesiv al actelor obişnuite, al faptelor neutre, al cuvintelor răstălmăcite, al corespondenţei sau telefoanelor.

Astăzi, mai ales femeile se schimbă, îndrăznesc să-şi ex­ploreze — cu rezerve, dar şi cu vitalitate, luciditate, libertate, entuziasm şi veselie — universul lor de posibilităţi. Ele în­cearcă să iasă dintr-un sistem relaţional periculos şi pervers, bazat pe control şi menţinerea în dependenţă, întreţinut de secole de toate marile structuri sociale şi culturale. Un sistem în care unul — mai ales dacă se află în posesia unei puteri, a unei forţe sau a unui mijloc de presiune — încearcă să-l defi­nească pe celălalt. În domeniul relaţiilor interumane, adulţii nu se mulţu­mesc să aibă dorinţe în privinţa copiilor lor („Mi-aş dori cu adevărat să urmezi cursuri de pian…”); ei întreţin în deplină legalitate una dintre dorinţele cele mai teroriste şi mai violen­te ca impact — dorinţa ca celălalt să-şi dorească: „Mi-aş dori să îţi placă să cânţi la pian!”, „Mi-ar plăcea ca o dată pentru totdeauna să o iubeşti pe sora ta mai mică şi să-ţi placă supa de morcovi.”, „Vreau să încetezi să o mai vezi pe fata asta care nu este de condiţia noastră. Ai face mai bine să ieşi mai des cu X, care cel puţin a primit o bună educaţie!”

Această dorinţă mult prea adesea autoritară asupra celui­lalt se regăseşte încetăţenită în numeroase relaţii de cuplu: „Nu numai că te doresc, dar îmi doresc şi ca tu să mă do­reşti (în mod spontan)!”, „Am chef să merg la cinema şi vreau ca tu să mă însoţeşti! De altfel, au trecut 15 zile de când nu am mai ieşit!”

             Certitudinea evidentă, alimentată de sinceritatea noastră mai presus de orice, că ştim mai bine decât celălalt ce e mai bun pentru el ne face să gândim în locul lui (ei) şi să decidem de bună credinţă… în locul lui(ei)! Aceste convingeri ţin loc de alibi pentru numeroase justi­ficări potrivit cărora, dacă iubim pe cineva, aceasta ne dă dreptul şi chiar ne obligă să îl împiedicăm să se rătăcească, să-şi facă rău, implicându-se în ceva despre care noi credem că este rău sau nefast pentru el!


„Ştiu că greşeşti făcând facultatea asta!”, îi spunea soțul unei cliente de-a mele,„ o să regreţi în­tr-o bună zi. Nu se poate să neglijezi chiar aşa familia ta, pentru un moft. “

„Toţi aceşti bani  sunt pierduţi, risipiţi și nu fac decât să o îm­bogăţească pe psihoterapeuta ta. Cred că se distrează pe cin­ste văzând că te duci de două ori pe săptămână ca să-i vorbeşti câteva minute… Sunt sigur că nici măcar nu te ascultă! E femeie și ea și îți dă dreptate, că doar are nevoie de bani și te folosește. Ea te știe mai bine decât mine?”, îmi povestea o dată o alta clientă despre monologul ținut de soțul ei atunci când ea a avut curajul și și-a alocat dreptul de a se cunoaște mai bine, apelând la ajutorul unui specialist. Persoanele apropiate sunt gata să apese cu toată greutatea afecţiunii, a iubirii sau a bunăvoinţei lor pentru a împiedica fiinţa iubită să se rătăcească pe o cale care, chiar dacă li se pare în acord cu ceea ce a devenit aceasta sau cu ce simt în ea. Această cale se dovedeşte a fi inacceptabilă pentru cei care pretind „că ştiu toate astea de mult”, „că nu se lasă păcăliţi!” şi mai ales „că nu au nevoie de aşa ceva!” Represiunea imaginară poate fi cumplită. Se va revărsa, subtilă sau violentă, asupra celui care are o altă viziune de vi­itor, care se arată pregătit pentru a renunţa la un drum prea bătătorit, pentru a se angaja în necunoscutul unei schimbări. E ca şi cum spectrul inacceptabilului ar ameninţa la simplul gând sau la perspectiva că celălalt ar putea deveni mai înflo­ritor, mai viu, mai fericit!

Bineînţeles, există întotdeauna teama sinceră, uneori justi­ficată şi legitimă, a celor din jur cărora le este frică de spăla­rea creierului, de acapararea de către o sectă, de influenţa unui guru asupra unui prieten, asupra propriului copil sau asupra partenerului iubit. Vigilenţa celor din jur, dacă trebuie să rămână fermă, con­cretă şi activă, trebuie să fie de asemenea deschisă către con­fruntare, schimb sau împărtăşire. Dar uneori este o misiune dificilă şi delicată să foloseşti această vigilenţă a familiei sau a anturajului, plină de iubire şi de bune intenţii, în spiritul respectului pentru cel sau cea pe care pretinde că o protejează. Când această vigilenţă ia for­ma interferenţei sau a violării intimităţii, ea riscă de multe ori să deterioreze relaţiile. Pentru că orice schimbare în relaţiile interumane nu se ba­zează numai pe o nouă ştiinţă sau pe o nouă ştiinţă de a face, ci trece prin experienţa intimă a unei ştiinţe de a fi şi de a deveni. Este o experienţă dificilă şi un drum dureros, haotic, presărat cu îndoieli şi entuziasm pentru a ajunge la o nouă naştere. Încântarea exagerată a unor „iniţiaţi” faţă de schimbare, faţă de descoperirile care-i uimesc este prost primită, greu to­lerată de cei apropiaţi care nu văd în aceasta decât un foc de paie şi o încercare puţin prea aprinsă de a face un prozelitism care nu pică foarte bine.

Teama de schimbare există în fiecare dintre noi. Există atât în cel care se schimbă, cât şi în cel care se simte ameninţat de schimbare.În cel care se schimbă, nevoia de a fi aprobat, confirmat este mereu în aşteptare. Teama de a fi respins sau de a nu fi iubit este mereu vie şi prezentă, dar dorinţa de a-l convinge de validitatea demersului său este cel mai adesea un obstacol serios în calea împărtăşirii şi ascultării celuilalt.


Schimbarea celuilalt, când îmi arată propria lipsă de schimbare, mi se pare inacceptabilă. Transferând asupra noastră suferinţa manifestată de celă­lalt, luând asupra noastră temerile, durerea sau confuzia aces­tuia, lăsăm resursele noastre să se risipească într-o hemoragie, ba mai mult, permitem ca energiile noastre să se consume.

Riscurile majore ale oricărei încercări de schimbare se do­vedesc a fi lipsa aprobării, a susţinerii şi, dimpotrivă, descali­ficarea şi respingerea; dar dincolo de aceste întâmplări nepre­văzute, într-o a doua fază, ne aşteaptă speranţa de a ajunge la o stare de mai bine alimentată şi stimulată de relaţii mai însu­fleţite şi mai creatoare cu cei apropiaţi.

„Oare nu trebuie să fim mai întâi respinşi pentru a deveni noi înşine?” 

Henri Bauchau