Atlantida nu a pierit

Atlantida nu a pierit
Atlantida nu a pierit



 Totul a inceput cu Atlantida


Controversele sint vechi: a existat Atlantida sau nu? Unde este? Ce a mai ramas din infloritoarea civilizatie si unde s-ar putea ascunde?


Unii sustin ca Platon nu a vazut nimic, nu a auzit nici un fel de istorii, iar povestea despre toate minunatiile acelea nu este nimic, decit o relatare imaginara, scrisa mult mai tirziu de altcineva si intercalata in opera filozofului antic.


Oamenii au dat Atlantida pe OZN-uri


Scriitorii au exploatat aceasta mina de aur si au scris un numar considerabil de romane bune si credibile despre Atlantida, atlanti si o civilizatie subacvatica post-Atlantida. Dar, o data cu aparitia frecventa a OZN-urilor, interesul pentru Atlantida s-a micsorat. Este regretabil, pentru ca dovezile atesta prezenta, in imediata noastra apropiere, a unor frati intru ratiune.


Nu stim daca sint urmasii atlantilor salvati din cataclismul care le-a distrus civilizatia, dar poate ca aici, in apele oceanului, vom gasi ceea ce cautam in spatiul cosmic. Cine stie, poate ca si acesti necunoscuti cauta sa intre in contact cu noi. Si ar trebui sa ne mutam atentia de la spatiul cosmic la abisurile oceanului planetar.



Cineva a receptionat semnale in adincuri


In martie 1966, Institutul Fortelor Maritime ale SUA a efectuat experimente privind distanta maxima la care se pot stabili legaturi submarine. O antena de aproape 1 km lungime (de fapt un cablu gros) a fost instalata de-a lungul platformei continentale. Aceasta se intinde pe aproximativ 150 km de la coasta estica a Americii, dupa care se intrerupe brusc si, de aici, incep zonele de maxima adincime ale Oceanului Atlantic.


In larg se afla o nava, care instalase locatoare de fund, cu care trebuia sa capteze semnalele. Experimentul a inceput si, aproape imediat, au inceput si ciudateniile. Mai intii, locatoarele au captat semnalul emis. Apoi a aparut un fel de ecou si niste semnale ciudate, ca un fel de comunicare codificata. Experimentul a fost reluat de citeva ori, dar rezultatele au fost identice: semnalul, ecoul, emisia codificata s-au succedat intr-o perfecta ordine, de fiecare data aceeasi!


Parea ca cineva, acolo, in adincuri, receptiona semnalul, il imita perfect, parca pentru a atrage atentia, apoi transmitea un mesaj.


Inregistrarea semnalelor si folosirea locatoarelor au demonstrat ca acestea veneau din zona cu cele mai mari adincimi ale Atlanticului (circa 7.500-8.000 m). S-a considerat ca este vorba despre reflectarea semnalelor de pe fundul stincos si experimentele au fost catalogate ca un esec.


Dar, desi oficial programul a fost sistat, cercetarile au continuat. Abia dupa 30 de ani, aceste semnale, introduse in computer, au aratat rezultate uluitoare: ecoul nu era de fapt o repetare a semnalului initial. Dar ce fel de mesaje erau - ecoul si transmisia care-i urma -, nu se stie, caci Pentagonul nu a dat nici un fel de date privind rezultatele obtinute pe calculator.


Se cunoaste insa ca, in urma acestei serii de experimente, s-au desfasurat cercetari sustinute ale zonelor cu pricina din Atlantic, mai ales a celor mai adinci - asa-numitele gropi.


Submarine neidentificate cu viteze extreme


In noiembrie 1972, navele norvegiene de patrulare, apartinind pazei de coasta, au inregistrat aparitia unui submarin necunoscut. Norvegienii au incercat sa intre in legatura cu intrusii, dar acesta se deplasa cu 150 noduri pe ora (adica 250-280 km/ora)!!! In zilele noastre cele mai puternice submarine cu propulsie nucleara dezvolata doar 35-45 noduri (60-80 km/ora). Dupa ce contactul nu a putut fi stabilit, s-a incercat bombardarea submarinului necunoscut cu bombe de adincime.


Dar nava neidentificata s-a scufundat brusc la circa 3.000 m si a disparut de pe ecranele radarelor si locatoarelor acustice. Mai mult, in urma efectuarii bombardamentului, tot echipamentul electronic, mijloacele de telecomunicatii si hidrolocatie au fost scoase din uz. Al cui era submarinul?


Un caz similar, de submarine neidentificate, s-a inregistrat in 1963 in timpul manevrelor marinei americane in apropierea coastelor Puerto-Rico. Submarinele navigau in regim de tacere. Dupa un timp, navele de suprafata care participau la manevre au sesizat un submarin, care nu respecta formatia. Dar, ciudat! Submarinul s-a indepartat cu viteza uluitoare de 100 noduri (aproximativ 180 km/ora). Celelalte submarine au incercat sa-l urmareasca si... acesta a accelerat, indepartindu-se si s-a scufundat la 6 km adincime! Aceasta in conditiile in care cele mai performante submarine nu coboara la mai mult de 1,5 km.


Cercetatorii nu sint lasati sa se apropie


In prezent aparitia de submarine neidentificate este tot mai frecventa in largul coastelor americane. Acestea sint semnalate in zonele de actiune a navelor americane sau apartinind NATO, dar nu a intreprins nici un fel de actiuni ostile. Au fost semnalate astfel de submarine enigmatice chiar si in Oceanul Pacific, in apropierea Indoneziei. La fel, submarinele participante la manevre au incercat sa prinda intrusul. Din cauza unei manevre gresite a unui submarin urmaritor, acesta s-a ciocnit cu submarinul urmarit si, in urma exploziei, ambele s-au scufundat.


Navele celelalte au reusit sa ridice la suprafata printre altele o bucata de tabla si fragmente de periscop de la submarinul necunoscut.


In citeva minute de la explozie in zona au aparut 15 submarine straine, care au izolat zona catastrofei. Cind un submarin american a incercat sa patrunda acolo, brusc i s-a defectat toata aparatura de bord. Cu mare dificultate a reusit echipajul sa iasa la suprafata in regim de avarie. Si nici cu sistemele de radio si hidrolocatie nu s-a putut razbi in respectiva zona.


Rezultatele analizelor au demonstrat ca fragmentele scoase la suprafata, care apartineau submarinului necunoscut, erau dintr-un metal cu o compozitie ciudata, nemaiintilnita, avind citeva elemente ce nu se regasesc pe Pamint. Mai mult nu s-a putut afla, caci autoritatile de la Pentagon si contraspionaj marinei au blocat orice acces la datele considerate secrete.






Constructii pe fundul oceanului


In 1997, batiscaful Calmar al marinei australiene a filmat groapa Bellingshausen. Adincimea gropii oceanice este de circa 6 km, iar aparatul se deplasa la 40 m deasupra fundului gropii. Dintr-o data, camerele de filmat ale batiscafului au inregistrat o constructie de forma ovala, care emitea din interior o lumina puternica. Pelicula a fost studiata de cercetatorii de la Universitatea din Melbourne, precum si de specialistii din Marina militara australiana.


Concluzia a fost aceeasi: nu era vorba de nimic altceva, decit de o constructie, faurita de miinile unor fiinte inteligente, altele decit oamenii, caci acestia nu puteau (si nu pot nici astazi) sa constriasca ceva la asemenea adincimi!


Dupa doua saptamini, filmarile din zona gropii Bellinghausen s-au repetat. Stupoare! Camera nu a mai filmat decit... fundul neted, fara nici o constructie!


Daca admitem ca, acolo, pe fundul oceanului, exista o civilizatie avansata, care are o flota foarte evoluata de submarine, devine ingrijoratoare. Ar fi bine daca civilizatia aceasta are intentii pasnice, dar daca intentiile ei sint contrare?


Nora Nicolae